When I saw mushroomhead
When I saw mushroomhead
When I saw mushroomhead

I was born and I was dead"

CAN - Mushroomhead

luni, 29 martie 2010

Die Ruinenwerttheorie

Nazistii germani au fost intotdeauna obsedati de misiunea lor istorica, Reichul ar fi trebuit sa dureze trei mii de ani, purificarea rasei ariene trebuia sa fie definitiva iar stapanirea lumii de catre rasa superioara trebuia sa inceapa neintarziat.

E putin ciudat ca, in timp ce lucra la modificarea proiectului pentru Olympiastadion din Berlin, talentatul dealtfel, Prim Arhitect al Reichului, Albert Speer, publica "Die Ruinenwerttheorie" - Teoria valorii ruinelor -. Conform acestei teorii, cladirile trebuie proiectate in asa fel incat sa lase in urma ruine estetice, aceste ruine trebuiau sa ramana placute privirii timp undelungat dupa prabusirea cladirii, fara nici un fel de interventie. S-a teoretizat faptul ca o cladire din beton nu va rezista prea mult trecerii timpului si ca doar cladirile din piatra pot lasa in urma ruine frumoase aidoma celor din Roma, Atena sau Cairo. Dea aceea tot ceea ce comanda Hitler, arhitectul sau executa din granit sau marmura.

Bineinteles ca aici se simte obsesia nazistilor, si al lui Hitler in special, pentru Roma antica iar in ceea ce-l priveste pe Speer, influenta lui Gottfried Semper - arhitectul frumoasei "Semperoper" din Dresda - si a conceptiei lui despre materialele de constructie naturale: granitul si marmura; mult superioare otelului si betonului armat, materiale moderne la acea data.

Bine, bine dar ... Care ruine?! De ce ruine?!

Imperiul de trei mi de ani va lasa ruine?! Estetice?! Oare nu credea Albert Speer in continuitatea Reichului pe parcursul a cel putin trei milenii? Intradevar, Speer, condamnat in procesul de la Nuremberg la 20 de ani de inchiosare, se pare ca nu era cel mai fervent nazist din elita conducatoare.

Una din cele mai importante lucrari ale lui Speer: "Reichsparteitagsgelände" din Nuremberg, locul unde s-au tinut congresele anuale ale Partidului National-Socialist (intre 1927 si 1938), mai sta si azi in picioare, partial nefolosita. La marginea orasului, cladirile austere cu volume generoase si forme robuste contrasteaza cu ceea ce se poate vedea in Altstadt (Orasul vechi - cetatea medievala, reconstruita fidel dupa bombardamentul aliatilor din 2 ianuarie 1945).

Nu e vorba in intregime de ruine deoarece stadionul "Hitlerjugend" este acum Frankenstadion (complet modernizat pentru Euro 2008) pe care joaca 1FC Nurnberg, iar Grosse Strasse, cu placile ei patrate, din granit, cu latura de 120 de centimetri, este acum un spatiu de parcare pentru Nurnberger Messe (Expozitia din Nuremberg). Insa Luitpoldarena partial si Zeppelinfeld Tribune, in mare masura, (tribuna de unde se tineau cuvantarile) zac in ruine.

Pana la urma, mare parte din cladirile complexului de la Nuremberg au fost executate din mult mai ieftinul beton armat si, din cauza izbucnirii razboiului, nici nu au fost terminate. "Die Ruinenwerttheorie" a trebuit sa se incline in fata pragmatismului.

Ce nu au inteles Albert Speer si nazistii a fost ca Pantheonul era initial pictat in culori vii, colina Capitoliului din Roma era plina de cladiri multicolore, la fel ca si Sfinxul, templele egiptene si chiar marile piramide. Cladirile naziste cu fatadele reci din granit pareau moarte atunci, acum si oricand. Ca ruine, sunt triste si cenusii, aidoma intreagii viziuni a nazistilor despre viitor.

In Nuremberg, in urma nazistilor, au ramas: un stadion, o parcare, cateva ruine si o lipsa acuta de evrei, tigani si homosexuali. Tiganii si homosexualii i-am furnizat noi (vezi unul din posturile mele anterioare) insa evrei nu prea mai avem ca au disparut in pogromurile din Iasi sau Dorohoi (pogromuri inspirate de ce altceva decat de Nürnberger Gesetze -Legile de la Nuremberg).

Pentru incheiere recomand cu caldura filmul: "Triumful vointei" o capodopera a filmografiei de propaganda naziste, o tampenie, realizata magistral de regizoarea favorita a fuhrerului Leni Riefenstahl, si filmat in intregime in Nuremberg cu ocazia Congresului din 1934:

http://www.youtube.com/watch?v=GcFuHGHfYwE&feature=related


Vizionarea, o recomand a fi facuta pe muzica unui tigan, Django Reinhardt:

http://www.youtube.com/watch?v=-iJ7bs4mTUY&feature=related

joi, 25 martie 2010

Uschi

Daca ai sub 75 de metri partati si nu ai nici bucatarie, atunci poti sa-ti afumi clientii chiar si in aseptica Germanie. "Uschi's Bierbar" indeplineste conditiile, deci poti fuma, afuma sau poti fi fumat sau afumat, beat sau treaz in barul cu pricina. Daca clientul vrea la aer, se poate, pe mica terasa din fata, dar "doar pana la ora unsprezece altfel barmanul plateste amenda de saptezeci de euro" imi spune o doamna de la bar, dupa care il trimite pe ultras-ul din spatele tejghelei dupa niste brezel-uri la supermarket si ii ia locul.
"Aa! - zic - Dumneavoastra sunteti Uschi?"
"Da, sigur! imi raspunde cucoana, eu sunt Uschi de vre-o 35 de ani!"
Pentru ca femeia arata mai degraba de 55 de ani, presupun ca madama s-a imbatat, si o las in pace.
"Pe unii nu am mai vrut sa-i servesc ca erau prea beti iar ei m-au amenintat ca o cunosc pe Uschi si ca ea o sa ma dea afara daca nu le dau inca o bere. Altii mi-au spus ca s-au inteles cu Uschi sa le dea de baut pe datorie. Pe mine ma cheama Renate insa mi-se spune Uschi cel putin o data pe saptamana. Asta, aratand spre barmanul tatuat, imi spune asa de cate ori ma enervez pe el. De fapt eu am preluat barul de la Jurgen cu 35 de ani in urma. Jurgen l-a preluat de la altcineva care la randul lui la redeschis dupa ce afacerea lui Uschi a dat faliment. Uschi deschisese o cafenea cu prajituri si ciocolata. Se numea "Uschi's Cafe". A dat faliment in mai putin de un an. Cel de dupa ea a deschis o berarie dar nu i-a schimbat numele … pe el il chema Reinhardt. Dupa cum vezi merge bine pana in ziua de azi." Dau din cap afirmativ uitandu-ma in lungul tejghelei pe care troneaza cam o duzina de pahare.
"Nemtilor trebuie sa dai ceea ce le place, zice Renate. Nemtilor le place berea!"
"Eu cred - spun - ca Uschi nu exista!"
"Ba da! sare barmanul. Are vreo 70 de ani"
"78 mai exact. Se tine bine batrana. Mai vine din cand in cand pe aici", zice Renate.
"E nostalgica!" zic, si imi imaginez o babuta care se uita in jur cand intra in bar si da din cap dezaprobator, gandindu-se probabil la cafeneaua ei care nu a rezistat economiei germane postbelice.
"Da de unde! zice barmanul. Vine sa bea o bere! Intotdeauna Tucher Hefe Weizen … Dunkel ... ca tine!"

S-a intamplat ...

De ce nu am avut rabdare sa scriu totul intr-un singur post?
Randurile de mai inainte le scriam pe Vordere Sterngasse nr.15 la "Uschi's Bierbar" (un bar linistit din centrul Nurembergului) in asteptarea unui individ care trebuia sa ma cazeze in camera mea dintr-un hostel, pe care-l rezervasem pe internet.
Inca eram linistit, inca nu se intamplase nimic.
Rezervasem cu astronomica suma de 80 de euro pe noapte o camera cu toate facilitatile, pe care cu greu o gasisem deoarece in perioada targurilor cazarea in Nuremberg este o adevarata aventura iar preturile sunt duble. Stateam in fata cladirii, ca un bou, asteptand sa-mi deschida usa un individ pe care il sunasem cu cateva minute inainte si care, dupa cate mi-am dat seama dupa zgomotul din telefon, petrecea intr-un bar cu niste prieteni. A zis sa inchid ca ma suna el in cateva minute …
Eram in Germania si eu anuntasem pe email ca ajung la ora 23 si era doar 22:45. Ce se putea intampla?!
Ei bine ... s-a intamplat! Individul cu pricina nu a mai venit si nici nu a sunat. L-am sunat si i-am zis ca nu pot dormi pe strada la care mi-a raspuns ca-i pare rau dar programul sau de lucru se termina la ora 18 si ca el a dat de mult camera altcuiva. Si acum e plin! Dar as putea sa gasesc ceva dupa colt ... probabil. L-am injurat (adanc, romaneste), am inchis telefonul si m-am dus sa vad ce e dupa colt.
Dupa colt am gasit, fiind-ca dupa colt nu mai era aceeasi Germanie.
Mini-cartierul rosu din centrul Nurembergului se intinde dupa colt, pe vre-o trei strazi: "Night Club", "Live Show", "Peep Show" si chestii asemanatoare, iar printre ele Hotel Continental, cu dusul in camera si WC-ul pe hol ….
De nervi, cu cheia camerei 302 in buzunar plec sa beau o bere. Imi face cu ochiul un doner kebab dar din spate ma gadila acordurile unei chitari cu headstock-ul rupt, prins cu o placa de aluminiu si niste suruburi de sase. Recunosc tehnica subtila a "lutierilor" de acasa si-l intreb romaneste pe menestrel: "Ce faci ?"
George este din Brasov si ma roaga sa-i tin chitara pana cand ia el doua beri din frigiderul saormariei (dar nu Beck's ca-I "scheisse" ci din aia verde de pe raftul al doilea … "acordeaz-o te rog" imi zice si eu ii spun ca nu merita efortul, cheile sunt OK dar instrumentul pare compromis). Scot doua note pe corzile ruginite si George imi zice ca sunt "de-al lui". Apoi se aventureaza sa-mi cante ceva : Joe Dassin se rasuceste in mormant, Vara lui Indiana pe ritmuri de manea se opreste cand eu protestez ca nu asa e ritmul … "E bossa, nu-i manea!" vine prompt raspunsul. Primesc si niste acorduri de blues: "Ca vad ca te pricepi …". In timp ce ma retrag spre masa din fundul stabilimentului, George mai baga si una tiganeasca … "asa, ca de acasa".
Imi inghit rapid berea si o parte din doner-ul insipid, si o tai pe Koenig Luitpold Strasse in jos spre hotel. In fata hotelului doi baieti se tin de mana si un al treile-a ii pipaie prin partile moi. "Hai sa mergem sa ne imbatam fetelor!" zice pipaitorul, cu un usor accent de Bucuresti. "Ca atat iti place tie: berea si pula!" raspunde unul dintre ei si ii trage capul spre fermoarul blugilor cu paiete aurii. Mai aud: "Sunteti niste betive! Pizdelor ... nu mai poate omul cu voi" in timp ce se imping unul pe celalalt in intrarea unui barulet.
Ma intorc la "Uschi's", mai beau doua beri si socializez cu barmanul care imi arata revista ultrasilor lui 1. F C Nurnberg. Eu ii arat Poli-cardul. Vorbim despre Ballack, Effenberg si Felix Magath, coruptia din fotbal si viitorul Champions League in era globalizarii. Imi da dreptate in legatura cu prietenul meu din Accra care e fan Chelsea, spunandu-mi ca nimic nu este ca atunci cand esti fanul echipei locale. Imi marturiseste ca si el a jucat fotbal la juniorii lui Bayer dar ca nu si-a dorit nimic mai mult decat sa joace pentru echipa sa din Nurnberg in Bundesliga. Din pacate, la ora meciului de calificare cu Energie Cottbus, cand 35.000 de fani au invadat gazonul sarbatorind accederea in prima liga, el lucra deja ca steward pe stadion si ca distribuitor voluntar de fliere si reviste pentru fan club, la 35 de ani era prea batran ca sa mai joace la nivelul acela.
Ma simt din nou normal. Mai beau o bere (a cata?). E doua jumate (ora lor). Ma duc sa ma culc.
Noroc cu betivii si homosexualii romanii, noroc cu ultrasi lui 1. F C Nunrberg de la "Uschi's Bierbar", noroc cu bera de grau neagra (dunkeles weizenbier) ca altfel ma plictiseam de moarte…

miercuri, 24 martie 2010

De ce nu patesc nimic interesant?

De cate ori plec din casa ... prin oras, in tara sau aiurea in lume, nu trec nici cateva ore si deja mi-se intampla tot felul de chestii!
Chestii pe care mi-am propus sa le pun pe blog, fiind-ca sunt, de obicei, atat de multe incat uit sa le povestesc prietenilor.
Azi nu s-a intamplat nimic. Nu pentru ca as fi stat pe acasa, dimpotriva ... sunt la sute de kilometrii de casa.
Singura explicatie cred ca este urmatoarea: sunt in Germania.
Nu ti-se poate intampla nimic interesant in Germania! De ce? Pentru ca totul merge ca uns.
De fapt esti deja in Germania pe aeroportul din Timisoara cand cei de la Lufthansa iti fac boardingul. Totul e clar, ai un boarding pass pe care scrie 17:45 si chiar la 17:45 pleci (pe tabela cu "Departures" au incercat sa-ti fure ai nostrii 5 minute spunandu-ti ca pleci la 17:50 dar nemtii de la Lufthansa nu se lasa, nuuu ... la 17:46 esti deja la 1.500 de metri deasupra Timisoarei).
Inutil sa spun ca am ajuns la timp in Munchen si ca zborul spre Nurnberg a decolat in secunda a 7-a a minutul 55 al orei 21 ... adica atunci cand a fost programat.
In avion toata lumea e politicoasa, te ajuta cu bagajul chiar daca nu ai nevoie, sandvisul cu branza chiar e gustos si bineinteles ca gasesti vre-o doua trei feluri de bere excelente.
Intr-o zi frumoasa poti admira muntii inca inzapeziti ai Austriei, cu micutele lacuri inca inghetate; iar cand cobori spre peisajul colinar al Bavariei, micile bauerhoff-uri desenate cu Photoshop-ul peste peisajul traditional al Tarii Motilor luat cu copy-paste din Ardeal, adus aici cu forta si scrijelit cu autostrazi si cai ferate de mare viteza.
Berea de grau din aeroportul din Munchen este, bineinteles, minunata (de la Schneider & Sohn, brand testat si aprobat acasa in Sakura), doar ca aici este servita la 10 grade Celsius, adica exact media dintre 8 si 12 grade ... temperatura recomandata de producator.
Bratwurst-ul este lung, usor curbat, putin crestat pe exteriorul curburii si prajit exact atat cat trebuie, nici prea sarat nici prea condimentat, nici prea gras dar nici prea sec, iar cei patru castraveciori murati au exact sase centimetri lungime si sunt egali in diametru, in deplina conformittate cu recomandariile Comisiei Pentru Agricultura de la Bruxelles, si a Legii germane a puritatii sauerkraut-ului.
Nivelul de zgomot din aeroport este sub nivelul recomandat de Asociatia Nationala a ORL-istilor Germani si in deplin acord cu recomandarile Comisiei de igiena a Parlamentului European de la Strasbourg iar temperatura ambianta este conforma cu recomandarile Comisiei Permanente din cadrul Ministerului Muncii din Landul Bavaria. Iluminatul, uniform si placut, sunt sigur ca indeplineste toate cerintele aceleiasi comisii.
La a doua Schneider Weisse il vad pe domnul in costum negru de langa mine cum mananca un toast sandwich cu cutitul si furculita, iar peste umarul meu drept, un alt domn se sterge tacticos pe buze cu un servetel dupa ce a baut apa plata dintr-un pahar.
In parcarea taxiurilor in aeroportul din Nuremberg o doamna mai in varsta imi ofera taxiul pe motiv ca fusesem inaintea ei (cu greu o conving sa ia taxiul acela si nu reusesc nicicum sa o ajut cu bagajele deoarece tonul cu care m-a refuzat - intr-un limbaj extrem de politicos - putea fi folosit si in lagarele de munca pentru femei din perioada nazista) ... Taximetristul imi da rest 34 euro si 47 de centi si imi scrie o chitanta pe genunchi, iar eu nu mai vreau decat inca o bere inainte de a adormi.
Azi nu s-a intamplat nimic, si, dupa cum stau lucrurile nu se va intampla nimic nici maine, nici poimaine ..


http://www.germany.com/

luni, 22 martie 2010

Proud Mary

Ieri seara am inteles ce inseamna sa fi "fan"!

Ca sa fiu mai explicit, trebuie sa spun ca activez ca basist intr-o trupa, "AIM" pe numele ei, formata exclusiv din jimbolieni, in care eu am ajuns printr-un concurs absolut nefericit de intamplari (moartea basistului Adi Cioara intr-un stupid accident de munca) cu aproape doi ani in urma.
Band-ul infiintat cu treisprezece ani in urma a cules in acest rastimp o serie de ascultatori fideli (pe care industria muzicala ii numeste fani) care, cu toate hiatusurile si schimbarile de line-up ale formatiei, vin la putinele noastre concerte oriunde s-ar petrece, stiu pe dinafara textele pieselor de pe albumul "Voices Of Innocence" (scos de colegii mei Adi si Cristi in cele mai autentice conditii DIY) si se distreaza de minune la toate cantarile.
I-am vazut (si pe multi i-am cunoscut) la Zilele Jimboliene, la cantarile noastre de la "Sedan" din Jimbolia si chiar anul trecut la Kikinda in Serbia, unde au stat pana tarziu la ora unu ca sa ne asculte.
Ieri seara am cantat in deschiderea trupei "Rockabil" la Casa Studentilor din Timisoara, intr-un setup venit parca din perioada studentiei, in care Tibor (sunetistul) a plimbat cabluri pe scena pana aproape de finalul cantarii si berea imi venea de la Lulu in urma unor gesturi sugestive.
In sala, la ora concertului (inceput cu traditionala intarzire de 40 de minute din motive tehnice), isi facuse aparitia grupul nostru de fani, din Jimbolia, care au dansat si cantat, apoi plecat ultimii, dupa ce cei de la Rockabil si-au facut si ei numarul, ba mai mult: dupa ce ne-au pupat si felicitat, ne-au furnizat berea si ne-au ajutat sa ne caram sculele de sus de la etajul doi pana in parcarea de vis-a-vis. Majoritatea probabil au ajuns acasa in Jimbolia, cu masinile personale, tarziu dupa ora doua noaptea, rupti de oboseala.
Veti zice: Ok si ce-i cu asta ?! Asa fac fanii de pretutindeni: fac kilometrii ca sa-si vada favoritii, indura tot felul de conditii de drum, se cazeaza uneori si in saci de dormit sub cerul liber, iar unii chiar fac economii serioase pentru un bilet la concertul trupei preferate.
Da, adevarat, dar fanii nostrii sunt fanii unei trupe de amatori. Trupa care canta de cateva ori pe an, fara nici un fel de marketing, fara contract cu o casa de discuri si fara sa fi imprimat nici una din piesele noi pe care le-a cantat in public doar de patru ori incepand abia din luna august a anului trecut (de la Zilele Jimboliene 2009). O trupa care, de fapt, exista doar pentru distractia mebrilor sai, un hobby, un moft ...
Si totusi, la sfarsitul micului nostru concert fanii strigau: "Galagie", "Ascult", "Surounded" ... titlurile unor cantece care nu au fost inregistrate niciodata in studiou, vechi de mai putin de un an si din care se pot asculta eventual niste fragmente, prost inregistrate, undeva pe You Tube sau pe site-ul formatiei. Dar cantecele acelea erau foarte vii si prezente in mintea lor, cu toate ca le-au auzit doar de cateva ori ...

In mod oficial, de ieri 20.03.2010 formatia "AIM" din Jimbolia exista pentru ei.
Am cantat (pentru bis) versiunea proprie a piesei "Proud Mary", doar ca sa le spunem cat de mandrii suntem ca-i avem.

http://theaim.ro/

marți, 16 martie 2010

Seni Seviyorum

Daca te plimbi sambata seara pe bulevardul Istiklal (independentei) din Istanbul esti unul din cei aproape trei milioane de oameni care calca pe acolo in fiecare zi a weekend-ului.
Situat în cartierul istoric Beyoglu, înconjurat de arhitectura greceasca de secol nouasprezece, Istiklal este o strada pietonala de cam trei kilometri, cu buticuri, magazine de muzica, librarii, galerii de arta, cinematografe, teatre, biblioteci, cafenele, baruri, cluburi si restaurante dar si cu biserici ascunse in curti interioare pline de verdeata si cladiri oficiale in parcuri protejate de gaduri impunatoare din fier forjat.
Peste tot in europa gasesti locuri asemanatoare ... mie imi aminteste de La Rambla din Barcelona sau de Via Toledo din Napoli ... insa Istiklal pare construit la scara mai mare.
Diferentele fata de Barcelona sau Napoli sunt totusi evidente. In piata Taxim, la intrarea pe bulevard, politisti nemiscati, inarmati pana in dinti, imbracati in costume din kevlar, echipati cu un blindat micut cu turela rotativa si tun de apa, langa autobuzele speciale, ale caror parbrize protejate cu grilaje metalice aduc a fereastra de puscarie, iti amintesc de luptele de strada ce au avut loc acolo cu cateva decenii in urma. (Pe Via Toledo in Napoli, cei doi carabinieri ce trebuiau sa asigure linistea publica stau de vorba, cu turistele tinere cu plase pline de cumparaturi, sprijiniti pe masina lor Alfa Romeo in timp ce sorb o cafea luata din cafeneaua de vis-a-vis.)
Pe Istiklal, in miezul zilei, nu ai cum sa nu remarci femeile tinere, cu capul acoperit de saluri multicolore legate in jurul gatului, cu blugi stramti pe sub rochiile peste genunchi, si pantofi fara tocuri, linga barbati cu barba lunga si atitudine tantosa si atotstiutoaree care iti aduc aminte ca esti intr-o tara musulmana.
Comerciantii care isi cheama clientii strigand din usa magazinului, femeile in varsta ce coc paine pe plita, in vitrina restaurantului si nu in ultimul rand lipsa hotilor de buzunare (omniprezenti in Barcelona, Napoli si aiurea) te plaseaza clar in capitala Turciei.
Sti exact unde esti!
La orele de rugaciune, muezini amplificati electric, te cheama din balconul minaretelor cu strigate guturale: "Allah Akbar!". Nu ai ce face! Mergi la geamia din apropiere, te speli pe picioare asezat pe piatra din fata unui robinet prin care apa curge parca direct din peretele lacasului de cult, apoi, curat, intri pe covoarele persane moi si te rogi ... chiar daca nu ai la ce ...
Seara insa diferentele dispar: femeile imbrobodite lasa loc turcoaicelor frumoase, elegante cu coafuri vestice si machiaje alambicate. Barbati in costume croite perfect, punkisti cu piercinguri masive si tot felul de muzicanti stradali cu aspect de rockeri beti, iau locul musulmanilor barbosi si fara mustata ce colindau bulevardul pe la pranz. Terasele cu mese si scaune mici (cam ca acelea de la gradinita) pe care dimineata stateau doar barbati ce discuta aprins in fata unui pahar de ceai dispar, inlocuite de mese de restaurant cu mancaruri aromate, puternic mirositoare, cu sticle de vin si raki (lichior de anason asemantor cu ouzo-ul grecesc), cu barbati si femei care rad zgomotos si se saruta, intinzandu-se peste masa.
Apoi te lasi impins de multime, dus de valul uman care are parca o vointa proprie; iar cand toata lumea se opreste ca sa faca loc tramvaiului de epoca ce defileaza incet de-a lungul bulevardului, te uiti fara sa vrei peste umarul unui baiat subtirel, zgribulit de frig, cu parul gelat si ridicat in creasta, care nu se mai hotaraste nicicum sa trimita sms-ul de pe ecranul telefonului sau mobil, cu textul "Seni seviyorum" (te iubesc).
Restul sunt amanunte...

luni, 15 martie 2010

Have some Turkey!

N-am inteles niciodata de ce, la un targ international, la care vine jumatate din europa de est, trei sferturi din orientul apropiat si tot nordul africii, expozantii turci vorbesc o engleza execrabila, abia inteligibila. Te intelegi cu ei mai mult prin semne iar cunostintele tale vagi de limba turca sunt rasplatite cu aplauze si/sau oftaturi de usurare.
Iar dupa targ primesti mailuri traduse cu "Google translate" cum ar fi cel pe care l-am primit mai inainte:

"Hi Sir


I m very happy for to meet you. I hope you and your work are good. As you wanted to me our machines information, so you can see in attach files. I hope to see you again.


Best Regards
Dilek Aslan Kabil"


In schimb taximetristi turci de la Hagia Sofia, din Taxim sau Beyazit (zone turistice din Istanbul) vorbesc fluent engleza si o rup si pe alte cateva limbi. Ba mai au si chef si de vorba si pana la aeroport iti relateaza o intamplare (mai mult sau mai putin credibila) cu un turc in trenul Bucuresti -Timisoara, o studenta si un smecheras (pezevenghi) care s-a prezentat drept proxenetul studentei.

Nu am inteles asta pana nu am platit taxiul. Taximetristii castiga mai bine. Si povestioara e inclusa in pret ... E "bedava"!

http://www.en.istanbul2010.org/index.htm

P.S.

In urma unor solicitari (primite de pe orbita satelitului Io), iata povestioara:

" Romanul se prezinta drept proxenetul fetei si incearca sa o plaseze turcului contra sumei de 100 USD. Turcul refuza dar domnisoara pare extrem de apetisanta. Romanul paraseste compartimentul si turcul incearca sa incheie tranzactia pe 50 USD direct cu juna (tipic turcesc!). Aceasta se scandalizeaza spunand ca e studenta si ca nu l-a vazut in viata ei pe individ. Turcul insista si ii ofera 60 USD. Domnisoara se scandalizeaza, il pocneste in cap cu poseta si paraseste compartimentul."

Un exemplu modern de "tactica pamantului parjolit"!

Domnisoara Comandant

De la Timisoara la Istanbul ajungi in cateva ore cu TAROM-ul. O cursa te duce dimineata devreme de la Timisoara la Bucuresti si imediat ai legatura spre Istanbul. Doua curse pe distante aproape egale, cu aeronave identice: doua zboruri trase la xerox.

Insotitoarea de bord, cu voce protocolara, la plecarea din Timisoara, iti ureaza bun venit "... in numele domnisoarei comandant Adina N., secundului Remus M. si al intregului personal de bord ...". Foarte frumos! Oamenii sunt politicosi, se prezinta, iti ureaza un zbor placut si te lasa cu viziunea aeronavei "Aurel Vlaicu" pilotata de o tanara amazoana, frumoasa, energica si mai tanara decat cei 30 de ani la care temerarul pionier al aerului si-a pierdut viata.
Nimic neobisnuit pana aici, mai ales ca domnisoara comandant ne-a lasat atat de lin pe pista din Otopeni incat colegul meu de scaun nici nu s-a trezit.

Cand urci in cursa de Istanbul insa, iti amintesti brusc in ce tara esti ...
Esti intampinat de aceeasi voce protocolara care iti ureaza bun venit " ... in numele comandantului D. si al echipajului sau ... ". Adica fara a fi domn sau "domnisor" fara a avea prenume si poate chiar nici copilot, comandantul D. ne va duce in siguranta, cu bine, la destinatie. Nimic altceva nu mai conteaza! Doar D. este barbat!

Bineinteles ca domnisoara comandant Adina trebuia ajutata de o mana ferma, barbateasca! Stewardesa insa a avut grija sa ne linisteasca: dupa ce ne-a anuntat ca piloteaza o femeie, pe deasupra nemaritata, ne-a spus sa stam linistiti: in dreapta ei vegheaza un barbat. Mana lui ferma va sta pe mansa (pardon) domnisoarei comandant in situatia neprevazuta in care aceasta ar avea un moment de slabiciune inexplicabila (... e doar femeie ... "inima zburdalnica, ochi alunecosi").
Altfel, comandantul D. care oricum nu are statut marital, prenume si probabil nici copilot (l-a lasat pe semne acasa, ce rost ar mai avea sa-l care si pe el la Stambul !?), este asigurarea "confortului si sigurantei" noastre. Nici nu a trebuit sa mai vorbeasca pasagerilor la aterizare. Un fel de Chuck Norris al aerului ...

Adina, cum dracu ai obtinut slujba asta intr-o companie in care imi imaginez personalul de zbor tragand paiul cel scurt ca sa zboare cu tine si copilotul ales dintr-un fel de batalion disciplinar (i s-au redus cincisprezece zile din pedeapsa pentru ca a zburat cu tine o tura ?!).

Dupa doua zile m-am intors acasa .... cu aceeasi companie! Nu stiu cum am scapat cu viata ...

http://www.tarom.ro/

joi, 11 martie 2010

Ziua mondiala a rinichiului

Doamna Eva are cinci catei, din rasa yorkshire terrier. Ii creste de cand erau mici si ii ingrijeste ca pe niste copii, copii pe care nu i-a avut niciodata deoarece doamna Eva intotdeauna a avut catei si pisici (si chiar doi porcusori de guineea prin anii nouazeci).
Unul din motivele pentru care nu au aparut copiii in viata ei este dealtfel poate cel mai simplu: barbatii din viata doamnei Eva dispareau destul de repede. Iar motivul pentru care dispareau barbatii erau cateii si pisicile (mai putin porcusorii de guineea).

Cel mai mult l-a iubit pe Laszlo ... De fapt erau ca si casatoriti. Au locuit aproape trei ani impreuna. Parintii doamnei Eva se pensionasera si mutasera la sat de vreo trei-patru ani iar apartamentul din Timisoara era doar al ei si al celor patru maltezi adorabili, celor doua birmaneze grase si bineinteles al lui Lordi, ciobanescul german batran care nu s-ar fi adaptat nici in rupul capului in curtea casei de la tara. Asa ca s-a hotarat sa-i propuna lui Laczi sa se mute impreuna.
Laszlo, un inginer mecanic nascut undeva in secuime, a acceptat cu greu sa-si paraseasca garsoniera din blocul NATO din Sagului ca sa se mute impreuna cu Eva. Era prea independent ca sa locuiasca cu o femeie. Dar asa spera si el sa ajunga "in rand cu lumea", doar avea deja treizeci si trei de ani si locuia tot in garsoniera pe care o primise de la fabrica.
Da! O viata intr-unul din frumoasele imobile din Josefin, cu vecini care nu isi detoneaza butelia de aragaz cand se imbata si nici nu isi bat concubinele in miezul noptii cand ti-e somnul mai dulce, pachetul cu ujina ingrijit si apetisant, desfacut tacticos sub privirile invidioase ale colegilor, mancarea calda la intoarcerea de la fabrica, camasile curate si scrobite si nu in ultimul rand ochii verzi ai frumoasei coafeze de patruzeci de ani l-au facut sa ia totusi hotararea aceasta importanta.

Laszlo a plecat intr-o dimineata la servici cu geamantanul si nu s-a mai intors. Ujina de pe masa din bucatarie nu a mai luat-o, birmanezele cele grase furasera din nou salamul din sandvis. Eva dormea in cealalta camera, linistita in pat cu cei patru maltezi adorabili iar Lordi surzise si orbise de tot si nici nu s-a sinchisit cand Laczi l-a impins din usa de la intrare.

Doamna Eva se intorcea azi dimineata de la macelarie cu o punguta cu carne de gulas. Mi-a spus triumfatoare ca a gasit gulas de manzat de prima calitate. Am intrebat-o daca poate face gulas cu o cantitate asa mica de carne si mi-a raspuns prompt ca nu era pentru ea ci pentru cei cinci micuti de acasa.

Pentru ea isi cumparase un rinichi de porc: "E mai ieftin si e asa de alb si de frumos!".

Azi e ziua mondiala a rinichiului.

http://www.worldkidneyday.org/

"Joi, 11 martie 2010, Societatea Romana de Nefrologie sarbatoreste Ziua Mondiala a Rinichiului alaturi de alte 100 de tari de pe cuprinsul a 6 continente. Acest eveniment, lansat in 2006, este rezultatul unei initiative comune a Societatii Internationale de Nefrologie si a Federatiei Internationale a Fundatiilor Rinichiului"

miercuri, 10 martie 2010

Teen Idol Corey Haim Dies at 38

Nu vazusem nici un film cu Corey Haim (lucru care nu s-a schimbat nici pana acum) atunci cand am remarcat posterul din BRAVO in camera unui prieten, undeva prin 1987. Zambea smechereste de pe peretele prietenului meu (care mai avea si postere cu Limahl si Bruce Springsteen si nici macar unul din clasicele postere cu sanii Sabrinei sau Samantei Fox ... oare de ce?!).
Il invidiam sincer pe necunoscutul dar deja celebrul Corey.
Precis avea toata America la picioare si in nici un caz nu avea problemele mele: adaptarea la Timisoara unde ma mutasem de curand, scoala (liceul Loga), acneea suparatoare si virginitatea de-a dreptul agasanta. Doar zambea atat de increzator ...

A murit azi in bratele mamei sale ... cauza: overdose!

"I was working on The Lost Boys (1987) when I smoked my first joint. But a year before that, I was starting to drink beer on the set of the film Lucas (1986). I lived in Los Angeles in the '80s, which was not the best place to be. I did cocaine for about a year and a half, then it led to crack. I started on the downers which were a hell of a lot better than the uppers because I was a nervous wreck. But one led to two, two led to four, four led to eight, until at the end it was about 85 a day - the doctors could not believe I was taking that much. And that was just the valium - I'm not talking about the other pills I went through".

Dupa nici un an eu scapasem de problemele mele ...
Corey a scapat de problemele sale abia astazi.
R.I.P. Corey!

marți, 9 martie 2010

Am blog ...

Ca unul din multele lucruri pe care le am si nu stiu de ce, blogul (dupa numai 50 de caractere - cu pauze si punctuatie cu tot) mi se pare absolut inutil.

O prietena care are un blog de trei ani imi spunea ca o ajuta sa vorbeasca mai clar cu vocea ei interioara. Nici eu nici celalalt eu nu simtim nevoia asta.

Kik, adica http://olshecera.blogspot.com/ are mult timp la dispozitie. Eu (si bineinteles celalalt domn) nu prea avem timp.

Varu' Horea http://uglybadbear.wordpress.com/ trebuie sa scrie zilnic ceva ... probabil de aia are blog. Eu nu simt nevoia sa scriu (celalalt are oricum o manutza independenta care face ce vrea ea ... ).

Cu cativa ani in urma petreceam in Craiova cu niste clienti intr-un bar si una din dansatoare (care in timpul liber era si prostituata, se ocupa de ocultism si chiromantie si crestea o chinchilla in debaraua mamei sale de la bloc) mi-a spus ca si-a "tras" un blog si asta i-a schimbat viata (cu toate ca astrele nu erau chiar favorabil aliniate in ziua primei postari). Eu sunt bine asa (si celalalt cred ca e ok cu toate ca suntem certati si nu ne-am mai vorbit de cateva zile). Nu vreau sa-mi schimb viata.

N-am idee de ce fac chestia asta. Poate tocmai de aia!

Deci asta e: http://casondoro.blogspot.com/