Heini (III)

L-am lasat in Brasov pe Strada lunga, in fata unui Internet Cafe care precis nu servea cafea.

M-am gandit ca, aidoma atator personaje ciudate pe care am avut privilegiul sa le cunosc, nu am sa-l mai vad niciodata.

De data asta m-am inselat. L-am revazut pe Heini in Timisoara cativa ani mai tarziu in circumstante cat se poate de iesite din comun.

Dar iata filmul intamplarilor, asa cum le-am dedus ulterior din povesti spuse cu lacrimi in ochi si cu dintii scrasnind:

Internet cafe-ul de pe Strada lunga din Brasov s-a dovedit incapabil sa faca fata accesului de furie pe care l-a avut Heini cand a aflat ca prietena lui urma sa se marite in acea toamna. A sarit de gatul casierei, care era de fapt bunica patronului, aceasta speriata, a chemat politia care l-a fugarit pe Heini prin tot cartierul, pana cand l-a dat jos de pe un gard cu tepi metalici in care isi prinsese pantalonii si tendonul lui Ahile.

O operatie usoara la sectia de ortopedie a spitalului judetean, doua saptamani de recuperare si apoi, din nou, tabara din localitatea Dacia, mutra disperata a lui Holger, si un psiholog nou, doamna Irene P. din Sibiu, careia i se vedeau sfarcurile prin sutien, camasa si sacoul taiorului gri atunci cand Heini incepea sa ii povesteasca. Heini a renuntat sa mai vorbeasca la sedintele de terapie atunci cand doamna Irene nu a recunoscut ca se excita cand aude povestirile lui: "Parca baza discutiilor noastre este sinceritatea, dumneata de ce nu recunosti ca ti se umezesc chilotii si ti se intaresc sfarcurile cand stam de vorba. Uite, eu sunt sincer, spun tot ce s-a intamplat si recunosc ca "Ich bekomme einen steifen Penis" cand vad ca va ies sfarcurile prin sacou. Asa nu putem discuta!"

Doamna P. a trimis superiorilor un raport amanuntit despre ofensele de natura sexuala pe care le-a suportat in cele cateva sedinte de terapie, si a recomandat internare lui Heini intr-u spital psihiatric. In opinia ei Heini prezenta toate simptomele unui obsedat sexual.

Imi pare rau ca nu am cunoscut-o pe doamna psiholog cu sfarcurile tari, ca sa-i destainui faptul ca si eu eram un obsedat sexual periculos, la treisprezece ani.

Heini in schimb fu trimis acasa si trecut in tutela unchiului sau Pavel. Acesta l-a trimis la Kiev la scoala militara: "Sa faca barbat din el!"

Aici trebuie spus ca mama lui Heinrich a ajuns in Germania dupa caderea zidului Berlinului. Frumoasa profesoara de pian din Sankt Petersburg, fuge de salariul mizerabil de profesor de la scoala populara de arte si de accesele de gelozie ale fostului ei sot, maistru militar, betiv si cartofor, si isi incepe o noua viata in  Germania. Acolo se casatoreste cu un inginer mecanic din Hamburg si ramane insarcinata in mai putin de trei luni de la plecarea din Rusia.

Il ajuta si pe fratele ei Pavel sa emigreze, care, in calitate de nas ii da si un nume rusesc, de care Heini nu prea e mandru: Grigory. Insa unchiul Pavel tine mult la acest nume: "E numele celui mai destept om de pe planeta Grigory Perelman, profesor de matematica, vecinul meu de bloc!"

Familia se muta intr-o casa noua, frumoasa, intr-un sat la cativa kilometrii de Hamburg, insa atunci cand tatal lui Heinrich isi pierde serviciul, aproape cinci ani de "Sozialversicherung" si joburi temporare, datoriile la banca soldate cu pierderea locuintei, ii trasforma pe cei doi parinti in alcoolici si pe micul Heinrich intr-un fugar.

Scoala militara se pare ca nu i-a priit lui Heini, unchiul sau a fost solicitat sa vina sa il ia pentru ca isi petrecea mai mult timp in carcera decat la cursuri sau la instructie.

Scoala speciala din nou, fuga, penitenciarul pentru minori, clinica de dezintoxicare, tabara pentru minorii cu probleme, ba chiar si o incercare de reincadrare in familie, toate esuate, il descumpanesc pe Pavel, care regreta ca s-a implicat in chestia asta. Hotaraste sa mai faca o ultima incercare.

Recomandarea consilierului pentru minori: o scoala in limba germana, departe de Germania, o familie pentru ingrijire, un program guvernamental pentru minori. Optiunile erau Polonia sau Romania. Alegerea unei scoli de limba germana din Timisoara a venit determinata de subtirimea bugetului unchiului Pavel care lucra si el ca Gastarbeiter.

Heini se plimba prin gradina restaurantului de lux, clatinandu-se si vorbind singur, in ziua in care l-am revazut.

Imbracat intr-un costum  negru, probabil inchiriat, cu pantofi lustruiti si cu o cravata legata aiurea, Heini golea paharele de cocktail de pe masa profesorilor si fura din cand in cand cate o cupa de sampanie de pe masa de bun venit.

Absolvea clasa a opta, si, in ciuda faptului ca era cu trei ani mai in varsta decat colegii sai, hotarase sa se distreze in seara banchetului. Mama lui facuse un efort supraomenesc sa-i trimita bani pentru banchet, costum si pantofi, iar Heini hotarase ca vrea sa se bucure de aceasta oportunitate.

Noul lui psiholog il sfatuise sa faca asta. Cu toate ca e mai aproape de varsta bacalaureatului, incadrarea in comunitate este esentiala pentru el si petrecerea aceasta parea un bun prilej de a-si cunoaste colegii, cu care nu prea schimbase multe vorbe de un an. "Sa nu cumva sa bei!" ii spusese diriginta inainte de banchet. "Daca se intampla ceva, de la anu' n-ai decat sa te duci inapoi la scoala de corectie, sau la Kiev. La prima abatere il anunt pe unchiul tau!"

(va urma)

Heini (II)

Ma uit la baiatul ce se urcase in dreapta mea in masina si incerc sa-l analizez rapid.

Scund, slab, cu o privire incruntata, usor dezorientat, cu un aer speriat dar, paradoxal, foarte tensionat si oarecum agresiv. Agresiv intr-un mod in care nu l-as putea descrie decat prin imaginea unui pui de vulpe pe care-l vazusem cu cateva zile inainte la gradina zoologica din Cluj: dragalas ca un catel roscovan si cu urechiuse lungi si ciudate, cu un botic simpatic dar plin de sangele unui sobolan pe care mama lui, o vulpe batrana si naparlita rau, il prinsese cand incerca sa se furiseze pe langa ea.

Heini al meu, in loc sa imi prezinte un botic insangerat ca puiul de vulpe, imi arunca o privire de cartofor,  ca atunci cand "fraieru'" s-a asezat la masa de joc si urmeaza sa fie jumulit cu cele mai murdare trucuri ale artei.

"Ma duci si pe mine la Rupea?" imi spune intr-o germana care nu era din partile Sibiului.

"Da, te duc! Dar tu de unde esti ... si ce cauti aici"

"Sunt in tabara in Dacia. Am nevoie de internet. Trebuie sa vorbesc cu prietena mea."
"Ce fel de tabara!"
"Tabara sociala! Face parte din programul de reeducare. Sunt infractor!" rade. "Sa nu-ti fie frica, nu fac nimanui nici un rau!"
"Si vrei la un internet cafe!"
"Da. Ca sa vorbesc prietena mea."

"In Germania?"

"Da ... Hamburg! Ai auzit de Hamburg ... nu?"

Dupa cateva minute, atmosfera se detensioneaza ... Auzisem de Hamburger SV, de port, de Reeperbahn. Pe masura ce vorbesc cu el calm, si ma prefac interesat de povestea lui, Heini devine comunicativ, imi spune povestea.
"Ha! Reeperbahn, acolo se faceau pe vremuri franghii pentru port.* Acum se fac franghii ca sa te poti spanzura cu ele!"
A inceput sa povesteasca.  Povestea lui e povestea unui copil scapat cu fuga dintr-o casa de alcoolici violenti. Povestea strazilor din suburbia orasului port si a hotilor de magazine care aveau nevoie de un pusti care sa stea de sase pana isi incarcau microbuzul cu marfa furata. Povestea unui centru de reeducare din Lubeck in care a invatat jocuri de noroc si sexul cu alti baieti "Dar nu sunt "schwul"! S-o vezi pe iubita mea ... e foarte tare!".
E povestea unui copil care, incercand sa atraga atentia asupra problemei tatalui sau, angajat intr-o benzinarie din oras, a stropit masinile din pompa cu benzina si, pana sa poata interveni cineva, a aruncat niste chibrituri "Din acelea groase de barbeque, care nu se sting!" in balta de combustibil. A aruncat in aer toata sandramaua. Din fericire nu au fost victime. Iarasi centru de reeducare, iarasi baieti mai mari si apoi tabara de reeducare din Romania.

Ma apropii de Rupea, de fapt drumul national ocoleste satul si trebuie sa il intreb pe Heini unde vrea sa-l duc.

"Brasov! Nu-i asa ca acolo mergi?" imi spune zambind larg.

Protestez dar vad ca nu are de gand sa coboare din masina, si plec mai departe.

"Ai mai fost in Brasov?" intreb.

"Da, si in Sibiu! Dar imi place mai mult Brasovul! E mai mare."

"Pai si cei de la centru' din Dacia, ce-o sa spuna?"

"Daca ma intorc intr-o zi doua, nu-mi spune nimeni nimic. La Sibiu insa am stat trei zile. Nu vrei sa sti ce-am auzit de la Holger cand m-am intors ..."

"Cine e Holger?"

"Instructorul meu, pedagog ... nu stiu cum ii ziceti voi. Eu ii pot spune doar prost!"

"De ce?"

"Ca asa e! Holger e un bleg. Si cam prost. Dar e baiat bun ... Doarme mult."

Soseaua e in reparatie. Ma opresc la unul din semafoarele de pe traseu si de masina se apropie usor o haita de jigodii slabanoage si murdare dar prietenoase. Cu limbile scoase de la caldura, dand din coada, adulmecau masina.

"Verfluchte Seeratten!" (sobolani de mare nenorociti) sare Heini la ei si ii goneste.

"Pareau simpatici!" zic, " Ce ai cu ei!?"

"Nu e cazul ... o sa vezi! Daca va trebui sa-ti imparti mancarea cu ei, s-ar putea sa nu-ti mai para simpatici!"

Nu inteleg de ce am acceptat sa-l iau pe acest pusti maturizat inainte de vreme spre Brasov, poate doar curiozitatea nemarginita ... Poate ca a reusit sa ma convinga de faptul ca e ok, ca e perfect in stare sa plece unde vrea si sa se intoarca atunci cand trebuie, fara ajutorul nimanui.

"Ce faceti voi acolo, in tabara?"

"Reeducare! Adica nimic. M-au trimis aici la reeducare, n-ai inteles? Nu e cine stie ce, dar e in regula. Cel mai rau e ca nu putem bea si ca nu pot sa vorbesc la telefon cu prietena mea si nici cu mama. Mama ma mai suna dar nu imi amintesc cum suna vocea iubitei mele ... Intelegi?! Vorbim doar pe mIRC!"
"Ce sa beti, alcool? Cati ani ai de fapt?"
"Mai putini decat imi dai!" imi spune cu cu un zambet larg "Am fost deja la dezalcolizare o data. Nu vreau sa mai beau ... oricum. Dar ce sa fac? Toata ziua stau cu Holger si cu dobitocii ceilalti. Fete nu sunt. Ma plictisesc!"
"Bine, m-ai lamurit. Mergem la Brasov!"

(va urma)

*In vechiul dialect german, Plattdeutsch, cuvantul franghie, "seile" are forma "reep", ca in engleza "rope", de unde "reeperbahn" care inseamna strada producatorilor de franghii. 

Heini (I)

Pe la mijlocul drumului dintre Sighisoara si Brasov, inainte de Rupea, doar daca stii ce cauti, gasesti indicatorul "VISCRI" la dreapta. Te lovesti apoi de un drum ingust dar decent si dupa cateva curbe, prin peisajul adorabil cu dealuri acoperite de fanete si livezi, intri in satul Viscri. La intrare grajdurile fostului IAS din localitate par parasite, iar dupa aceea drumul se infunda putin insa dupa prima cotitura rasar casele sasesti, albe si triste. Nu gasesti pe nimeni pe strada principala pe care sa-l intrebi unde este frumoasa bisericuta fortificata, dar poti banui ca o gasesti in susul dealului ca dealtfel orice cetate taraneasca din imprejurimi.

Am ajuns acolo, in urma cu mai multi ani, cu scopul de a vedea, macar pe dinafara cetatea despre care citisem intr-un numar dintr-o revista de istorie ca ar avea cea mai bine conservata biserica fortificata saseasca. Satul pare parasit iar eu trag pripit concluzia ca aici nu locuieste nimeni si ma consolez cu ideea ca nu am nici o sansa de a vorbi cu cineva. Totusi dupa cateva sute de metri, vad o casa curata, zugravita proaspat, cu lemnaria ingrijita si cu cateva muscate in ferestre. Cobor din masina si caut o sonerie. Inutil. Apoi incerc usa de la intrare. Incuiata.

"Nu aveti voie sa intrati! aud o voce din spate. E proprietatea Coroanei Britanice!"

Zambesc la gluma si ma intorc. Ma saluta o femeie trecuta de cincizeci de ani, roscovana, pistruiata imbracata ca nemtoaicele pensionare revenite in tara cu ocazia vacantei de Paste, hotarata parca sa ma abata de la gandul meu de a explora mai departe satul.

"Sunt ambasadorul Romaniei la Viscri. Anuntati-o pe regina va rog!"

"Nu va suparati dar chiar nu se poate! Casa aceasta a cumparat-o Printul Charles acu' doi ani cand a vizitat satul. Nu stiu daca e proprietatea Coroanei sau a lui ... Cu ce va pot ajuta?"

"Vreau sa vad cetatea!"

"E mai sus, va conduc eu"

"Chiar a fost aici Printul Charles?"

"Da ... si a cumparat casa aceasta! Stati sa va povestesc ..."

Pana la poalele dealului primesc o minunata poveste despre un popor adus din Saxonia ca sa apere hotarele civilizatiei catolice si care a ajuns sa se baricadeze in interiorul unor comunitati atat de ermetice incat a rezistat mai bine de cinci sute de ani. Lovitura de gratie i-a dat-o comunismul. Femeia ma livreaza mandra curatorului, ca pe o prada culeasa din salbaticie, si apoi dispare.

Curatorul, un individ maruntel si adus de spate, imi arata micul muzeu din casa parohiala. Imi prezinta apoi cetatea. Incaperile in care se pastrau putinele arme sau cele in care se pastrau in comun: slanina, faina, alimente de importanta vitala pentru sat. Daca trebuiau sa fuga din calea vreunei nenoriciri venite calare "De la rasarit! Dar nu numai ..." alimentele atat de importante, ii asteptau cuminti in cetate. Multe lucruri se faceau in comun: construirea caselor, exploatarea padurilor din imprejurimi, recoltele. Nimic nu se pierdea, nici macar materialul genetic. Pana in anii cincizeci nu se stiuse de vre-o casatorie in afara comunitatii. Iar apoi neintelegerile conjugale se rezolvau tot in cetate. Cuplul era interogat de o originala "Comisie de impaciuire" iar apoi era inchis cateva zile intr-o camera a cetatii cu un singur pat, o singura farfurie si o singura lingura, ca sa imparta din nou crestineste tot.

"Si daca nu se impacau nici asa?" intreb.

"Divortau ... da' era mare rusine! Ramaneau singuri".

"Uite vezi piatra asta?" imi spune curatorul aratandu-mi un bolovan maricel cat un taburet, de forma aproape cilindrica, bine lustruit, asezat chiar la poarta bisericii. "Aici erau asezati cei ce au facut vre-o boacana, duminica, atunci cand oamenii intrau la slujba. Toata lumea ii certa si se uita dojenitor la ei. Apoi acestia asistau la slujba din usa bisericii si cand era gata trebuiau sa se aseze din nou pe piatra rusinii. La plecare satenii ii indemnau sa se indrepte!"

"Pai vad ca  e destul de lustruita!" spun eu pe un ton provocator.

"Au fost vremuri grele cand mai in fiecare duminica statea cineva pe piatra, uneori chiar doi-trei ..."

"Cand? In timp de seceta sau foamete?" intreb "Se apucau unii de furat?"

"Da de unde! Atunci nu era mai nimeni. Atunci cand lucrurile merg prea bine o iau oamenii razna!"

Mai aflu ca Printul Charles are nu una ci doua proprietati in sat, ca in rest satul e populat de tiganii care s-au aciuat prin casele sasesti de prin anii saptezeci si optzeci, pe masura ce nemtii le paraseau: "Atunci erau buni ca mai lucrau cu ziua la Gostat, acum fura ce prind."

"Printul e vecin cu tiganii?" intreb, mai mult in gluma.

Curatorul zambeste amar si imi arata drumul spre iesire.

O iau din loc spre Rupea pe un drum ce duce spre un sat ce se numeste destul de ciudat "Dacia". Ajung la o rascruce si ma vad nevoit sa dau cu banul insa ma scoate din dilema un baiat aflat la marginea drumului, intr-o romana stalcita:

"Daca duci la Rupea eu arat drumu'!"

"Hai sus! Cum te cheama?"

"Heinrich ... Heini daca vrei asa! Sprichst du nicht Deutsch?"

"Ja!"

"Das ist schon besser!" imi spune zambind.

(va urma)

Mihai (III)

(continuare)

Da, Mihai a fugit. A fugit ani in sir. A fugit atata timp incat a uitat de ce fuge.

Trenul incetineste pentru gara din Vaslui si Mihai devine din ce in ce mai nelinistit. Cu cateva clipe inainte ca trenul sa se opreasca, omul meu sare din fotoliu si o zbugheste pe culoar. Privesc in urma lui intristat. Nu stiu cat din ceea ce mi-a povestit este adevarat dar degetele lui infirme, ridicate la inaltimea ochilor, privirea cu care incerca parca sa-mi spuna: "Vezi ce mi-au facut!" ma urmaresc si astazi dupa atatia ani.

Plecase din compartiment manat de nelinistea care-l stapanea ori de cate ori trenul se oprea in statie. Se simtea mai in siguranta atunci cand trenul se afla in miscare. La cateva minute dupa ce trenul se pune in miscare, apare in usa compartimentului, vizibil stanjenit, si se aseaza din nou la locul sau.

"Bine ca m-ai palmuit! Ma innebunea frigul. Nu mai stiam ce fac. Mi-am dat seam dupa aceea ca nu esti de-al lor, unul de-al lor ar fi profitat de ocazie si m-ar fi nenorocit in bataie. Poate eram mort acum. Mi-a fost frica ..."

A inceput sa povesteasca din nou. A plecat din Targoviste noaptea, pe jos. Peste trei zile a a ajuns in Bucuresti. A locuit in Ferentari la niste tigani pentru care a muncit cateva luni, apoi a plecat la Cluj, Timisoara, Oradea, Craiova, Constanta ... Orasele mai mari ii ofereau o oarecare protectie. Anonimatul. Cartierele sarace. Munci mizerabile: salahor pe santier, vanzator de noapte la un chiosc de cartier, in care ziua avea voie sa doarma, ajutor de mecanic auto, manipulant intr-un depozit en gros, paznic de noapte la o ferma de pasari... Dormea putin, manca si mai putin.  

Pana cand, intr-o iarna, fara adapost si fara bani, s-a aciuiat din cauza gerului in sala de asteptare a unei gari. L-au jefuit in timp ce dormea. Nu avea asupra lui decat un buletin expirat si cate ceva de mancare prin buzunare. Doi boschetari beti l-au lasat fara jacheta groasa si bocancii primiti de la ultimul sau patron. Dupa care l-au calcat in picioare. S-a trezit intr-o balta de sange si, speriat, s-a urcat in primul tren. Credea ca l-au descoperit din nou si s-a hotarat sa ramana vesnic in miscare.

"Daca ma misc, le este mai greu sa ma localizeze..."

De atunci traieste prin trenuri. Nu coboara decat rar si fortat de imprejurari. Atunci cand nu are "legaturi". Stie pe de rost mersul trenurilor, sare dintr-un tren in celalalt cand trenurile fac "cruce" in cate o gara minuscula. Doarme in podul vagoanelor, in WC-uri sau in cusetele puse la dispozitie de conductorii milosi. Mananca din ceea ce lasa pasagerii in compartimente sau din ceea ce ar trebui sa se arunce de la vagonul restaurant. De cate ori trenul se opreste se ascunde. Unde? Numai el stie.

"Mihai ... cati ani sunt de atunci? Crezi ca mai au ceva cu tine?" intru eu voit in jocul sau.

"Vor sa ma omoare. Asta-i limpede. Nu cred ca mai e valabil transferul la combinatul din Targoviste. Nu mai este cale de intoarcere. Oricum si asta era o capcana ... Ce sa caut eu la Targoviste? Eu sunt chimist ... Acolo se fac oteluri speciale ..."

"S-a terminat de mult Mihai. Trebuie sa incerci sa te linistesti ..." spun fara prea multa convingere.

"Poate ca ai dreptate ... Dar nu pot. Mi-e frica!"

"Nu poti trai asa!"

"Nu-i chiar asa de rau. Uite! Am invatat multe lucruri ... nu-i chiar asa de rau ..."

"Ca de exemplu?"

"Stiu orarul trenurilor, tuturor trenurilor, si trenurile de sezon catre Brasov iarna si catre Constanta vara. Stiu cum sa-mi racesc vara punga cu mancare pe gam dar stiu si cum sa-mi incalzesc mancarea la instalatia de abur a vagonului in timpul iernii. Stiu cum sa imi fac culcusul in vata de sticla din podul vagonului, fara sa ma umplu de ace de sticla. Stiu cum sa ies din tren, in mers cand vine supracontrolul si sa ma intorc dupa ce pleaca. Ii stiu pe toti baietii de la Romvared, Gevaro, pe aproape toti controlorii si pe majoritatea ingamfatilor alora de la controlul de stat. Tu pari destul de destept! Stii tu ceva din toate astea?"

Imi recunosc deplina ignoranta si il intreb la ce i-a folosit.

"Ca sa supravietuiesc! In plus am invatat o multime de lucruri in tren. Oamenii cand calatoresc cu trenul au mult timp si multa rabdare. De obicei eu nu palavragesc atata. Ascult! Oamenii au chef de vorba in tren!"

"Si ce ai invatat?"

"Uite, daca imi dai o poza de a ta, iti pot spune de ce boli suferi!"

"Nu umblu cu pozele mele la mine. Ce sa fac cu ele? Daca mi se face dor de mine, ma uit in oglinda!" incerc eu o gluma.

"Pai n-ai nici macar buletin?!"

"Ba da!" Ii intind cartea de identitate nou nouta. Mihai o insfaca si o pune sub fund. Pare ca se concentreaza.

"Ai tensiune mare!" zice fara sa ma priveasca. Avea dreptate. Luam deja de cativa ani betablocante pentru scaderea tensiunii arteriale si a pulsului.

"Aaa! Si ficatul e traumatizat!" Recunosc in sinea mea ca si aici avea dreptate dar nu-i spun nimic.
 Diagnosticul asta ciudat imi intoarce stomacul pe dos. Gata, nu mai vreau.

"Hai, da-mi buletinul!"

"N-am ce sa mai fac cu el. Ia-l. Ma duc pana la WC."

Se intoarce dupa cateva minute si isi deschide palma si-mi arata ceva invelit in hartie igienica.

"Si asta am invatat in tren: in univers nu se pierde nimic, totul se transforma. Vezi asta e mancarea mea. Inca e calda." baga "mancarea" in buzunarul hainei. "Nici urina nu o risipesc dar acum nu am nici o sticla. Am pierdut-o azi noapte in rapidul de Satu Mare."

Ma ridic ingretosat si imi iau bagajul. Dau sa plec. Mihai ma opreste in usa:

"Sa te vad pe tine ce faceai in situatia asta ..."

Am fugit printre vagoane si am ramas pe culoar pana la sosirea trenului in gara din Iasi.
Pe Mihai nu l-am mai vazut niciodata.

In acea primavara, drumurile mele ma duc la Targoviste. Trec pe langa niste ruine si ma indrept spre restaurantul hotelului din centru. Pe strada grupuri de femei cu flori in brate si martisoare in piept se aduna in fata celor cateva localuri din zona.

E opt martie.

Mihai, nicaieri.