588

Conform principiului unicitatii Romaniei si a romanilor, alesii nostri au reusit intotdeauna sa ne ofere solutii originale pentru probleme politice fundamentale ale societatii romanesti. Iata ca dupa cum suntem o republica nici parlamentara, nici prezidentiala, avem un legislativ ales odata la patru ani si un presedinte ales din cinci in cinci ani iar legea electorala ... ei bine, avem o lege si proportionala, si uninominala. Asa ca in urma alegerilor de duminica, nu avem nici 300, cum ar fi dorit repondentii la referendumul din 2007 (ultimul referendum valid din Romania), nici 471 cati am avut in ultima legislatura, ci vom avea 588 de parlamentari.

Adica, in urma inchiderii colegiilor de catre candidatii USL si prin redistribuirea voturilor ramase, agoritmul de calcul ne ofera nici mai mult nici mai putin de 588 de senatori si deputati.” Puteau fi  peste 900!” imi spune un coleg mai abil in aritmeticile electorale, asa ca putem fi multumiti ca am scapat doar cu atat.

Sunt convis ca nimeni nu a facut simulari serioase inainte de a propune parlamentului actuala lege electorala, pentru ca ar fi remarcat macar faptul ca sala de plen nu are decat 500 de locuri. Un parlament cu peste 900 de locuri ar fi impus ca fiecare parlametar fara fotoliu, sa fi venit eventual cu un scaunel pliant, de genul scaunului de pescuit sau de gradina. Si daca tot trebuia sa-si faca un rucsac ca sa vina la parlament, putea veni si cu niste sandvisuri pentru ca nu cred ca bufetul institutiei ar fi pregatit pentru asa un aflux de musterii.

In afara de aspectul pur tehnic, nu cred ca exista un partid politic in Romania capabil sa gestioneze un grup parlamentar format, la limita superioara, din cateva sute de alesi. Nu cred in abilitatea unei formatiuni politice romanesti in a comunica, conduce si controla un astfel de grup parlamentar.

Cand vom scapa oare de mania unicitatii si singularitatii Romaniei si a romanilor? Probabil ca aberatiile manualelor de istorie cu care am fost indopati pe bancile scolii, ne-au intrat in cap, iar noi, ca natiune, credem intradevar ca suntem „altfel”.

 Si atunci, am adoptat o constitutie, vorba minunatului nostru povestitor, „nici calare, nici pe jos” si avem o lege electorala „nici imbracata, nici dezbracata”.

Din pacate si mersul nostru istoric, ca tara, a fost si se pare ca va fi in continuare „nici pe drum, nici pe langa drum” !

SFARSITUL CRIZEI

In sfarsit, criza economica va lua sfarsit! Dupa aproape cinci ani de falimente, concedieri si tot felul de privatiuni, sunt semne clare ca sfarsitul crizei economice e aproape.

Va veti  intreba, si pe buna dreptate, de unde am aceasta informatie? Cum pot face o astfel de afirmatie, cand toti analistii seriosi afirma contrariul? Destul de simplu, am auzit azi la radio o stire care, dupa un sir de deductii logice simple, m-a condus spre aceasta concluzie:

Criza economica a luat sfarsit deoarece UNPR-ul va fuziona cu PSD-ul!

Bineinteles nu ca o consecinta directa, dar „E logica elementara dragul meu Watson!”. Sa va explic cum:

Dupa castigarea alegerilor din 2008 PSD a fost la un pas de a forma guvernul insa presedintele a preferat sa dea mandatul altcuiva. La inceput PSD s-a revoltat insa, in scurt timp, au realizat ca le-a trecut glontul pe la ureche si au hotarat ca nu e cel mai bun moment pentru a conduce tara. Atunci, din „trupul partidului” s-a nascut o entitate: grupul condus de Gabriel Oprea. Acestia, impreuna cu cativa parlamentari liberali au defectat, la ordinele conducerii superioare a partidului, si a sustinut guvernul propus de presedinte.

PSD a realizat ca nu era un moment favorabil sa preia puterea, urma o criza economica de proportii, si cu toate ca primul ministru Tariceanu afirmase (iresponsabil ca intotdeauna), ca Romania nu va fi atinsa de criza, mintile luminate din PSD au stiut ca guvernarea, oricat de tentanta ar fi, s-ar fi dovedit intr-un final un mar otravit. Tara era sufocata de un aparat birocratic extrem de scump (cel mai mare din UE, raportat la numarul de locuitori), economia era in crestere, dar o crestere bazata pe consum, creditare si tranzactii speculative, industria: „sublima [...] dar lipseste cu desavarsire”, iar la orizont (peste ocean) se inchideau banci, falimentau fonduri de investitii si piata imobiliara era in cadere libera. In consecinta, in cateva luni, bugetul statului urma sa fie grav afectat de scaderea incasarilor din taxe si impozite. Solutiile erau destul de evidente: imprumut FMI ceea ce ar insemna: taieri salariale, concedieri si buget de austeritate. Adica sinucidere politica. PSD nu a vrut sa-si asume momentul acesta dificil. Aveau viziune, la orizont se prefigura un scor mai mic decat in 2004.

Ce urma sa faca altceva, decat sa intinda marul otravit PDL-ului? Acestia, cu reputatia lor de lacomie si nesabuinta l-ar accepta fara sa clipeasca. Dar stai, pentru asta e nevoie ca PDL-ul sa aibe o majoritate in parlament, si nu o are! Eternul partid  „joker”  UDMR, cu care atatea guverne si-au facut o mana castigatoare, nu era de ajuns. Atunci s-a inventat UNPR-ul! Grupul Oprea formeaza un partid care sustine coalitia de la guvernare si guvernul Boc ia toate masurile nepopulare pe care le stim, le-am simtit si le-am detestat.

O dovada in plus ca PSD-ul nu a vrut puterea, au fost prezidentialele din 2009. In sondajele de dinaintea turului doi de scrutin, Geoana conducea in preferintele electoratului cu cateva procente. Atunci cand au realizat ca ar putea sa castige alegerile, cu toate ca il aruncasera in lupta tot pe Geoana cel cu care Basescu a mai sters pe josintr-un scutin celebru, in urma cu cativa ani,  oamenii lui Geoana fac o manevra abila. Il trimit pe acesta in vizita la Vantu, fara niciun scop aparent, in toiul noptii in preziua confruntarii televizate finale. Si ce sa vezi: niste ziaristi si cativa oameni ai presedintelui au aflat despre vizita contracandidatului la nefrecventabilul SOV! Basescu intoarce rezultatul si ramane la Cotroceni. Cateva voci din PSD, evident neavizate, nestiind ca manevra in cauza a fost un “inside job”, afirma ca daca facea un guturai intre cele doua tururi, si ar fi stat acasa, Geoana ar fi fost presedinte. Corect! Dar asta nu era o optiune. Candidatul lor trebuia sa piarda. Marul puterii era in continuare otravit.

In fine se apropie anul electoral 2012, economia SUA da primele semen de redresare si, cu toate ca in Europa situatia nu ete tocmai roza, PSD hotaraste ca sfarsitul crizei economice este aproape si ca aceste alegeri merita castigate. Evident ca nu e foarte greu sa castige niste alegeri impotriva unui guvern care a luat toate masurile nepopulare si care a fost bombardat in permanenta de catre media controlata de ei.  In timp ce nemultumirea populara, strigata in strada in miezul iernii, a ajuns la cote nemaiintalnite in ultimii zece ani si popularitatea adversarilor politici era in scadere drastica, nu ar fi fost o problema sa castige “localele” si “parlamentarele”.

Insa pentru asta e nevoie ca PSD-ul sa treaca la guvernare. Organizarea alegerilor nu putea fi lasata in mana adversarilor politici. Asa ca partidul decide rechemarea fiilor ratacitori! Defectorii nu se prezinta, disciplinati ca de obicei, la sedinta in care guvernul MRU se confrunta cu o motiunie de cenzura. Motiune trece, guvernul cade, Ponta este numit prim ministru, misiunea UNPR a fost indeplinita.

Ca o mica paranteza as adauga faptul ca grupul de parlamentari, cu mare experienta in domeniul serviciilor secrete, nu pot fi numiti “defectori”, in meseria lor, defectorii sunt numiti tradatori sau  spioni dublii si sunt executati. Eu nu am facut decat sa preiau o sintagma folosita in presa vremii. I-as numi mai degraba, agenti in misiune … dar asta este o cu totul alta discutie.

Misiunea pare a fi indeplinita, dar stai! Mai este un mic detaliu. Domnii din UNPR vor in parlament. Ei bine, pentru asta vor trebui mai indeplineasca o misiune: sa-si castige colegile.

Din nou s-au achitat cu brio de ultima lor sarcina si, in sfarsit, facatura politica UNPR nu mai are sens.

Tara pare guvernabila cu o majoritate atat de confortabila, ba mai mult, cooptarea UDMR va asigura si posibilitatea modificarilor constitutionale, PSD pare stapan pe situatie. Deci PSD se asteapta ca situatia economica sa se imbunatateasca. Ca doar nu din solutii populiste de genul:  refacerii salariilor bugetarilor (acum deja iremediabil erodate de inflatie) se rezolva problemele tarii. In ianuarie vine delegatia FMI, fondurile europene stau sa curga, fostul (si viitorul) ministru de finante a identificat resursele necesare. PSD (pardon USL) este increzator ca va putea conduce tara. Vor curge rauri de lapte si miere! PSD poate guverna linistit.

Toate acestea nu pot insemna decat un singur lucru: criza se apropie de final!

Deja de cateva zile banuiam asta insa azi presupunerile mele s-au confirmat: PSD va inghiti UNPR. Sau mai bine zis, isi va baga pumnalul in teaca!

 

Doar despre bere

Pentru ca am petrecut cateva zile in Bavaria si Austria delectandu-mi papilele cu cateva din cele mai bune beri din lume, m-am decis sa va fac intrucatva partasi la placuta mea experienta. Tehnologia moderna imi permite sa transmit doar informatii scrise si audiovizuale, pentru cele gustative-olfactive va trebui sa va deplasati singuri de aceea voi incerca sa reconstitui drumul meu prin berarii, sub forma unui mic ghid de calatorie.

Inainte de a porni la drum, as vrea insa sa reflectez la o informatie cu care am fost lovit chiar in prima seara de unul din posturile TV germane, in timp ce ma delectam cu un Erdinger: guvernul de la Berlin a estimat costurile aducerii landurilor ce compun fostul DDR la nivelul vestului, in ceea ce priveste in primul rand infrastructura, la peste 1000 de miliarde de euro! O mie de miliarde?! Dupa ce s-au investit inca odata pe atat in ultimii douazeci si doi de ani? Dupa ce orase ca Dresda sau Leipzig au trecut printr-un masiv proces de reconstructie, centru mediaval al Erfurt-ului  a fost restaurat cu o minutiozitate demna de Capela Sixtina iar Berlinul singur a inghitit cateva zeci e miliarde doar pentru a recapata un aer de metropola unitara dupa aproape jumatate de secol de zid interior. Asadar dupa sute de miliarde investite in sosele, fabrici, institutii publice, s.a.m.d. mai este nevoie de inca o mie … o mie de miliarde … Suma este mult prea mare, spun reprezentantii din Bundestag, si  dealtfel exista si alte zone din Germania ce ar avea nevoie de investitii masive. In conditiile crizei datoriilor, este foarte probabil ca aceste investitii sa nu se mai concretizeze in urmatoarea perioada, spunea postul TV.

Singura intrebare pe care mi-o pun este: "Daca fosta Germanie Democrata are nevoie de atatia bani, dupa atatia ani si atatia si atatia bani, in conditiile in care era una din cele mai dezvoltate tari din blocul estic, oare de cati bani ar fi nevoie pentru sacul romanesc, fara fund, sau foarte prost peticit? De cati bani ar avea Romania pentru a se apropia macar de standardele Germaniei?"

Bineinteles ca intrebarea e stupida, pentru ca ecartul enorm dintre “aici” si “acolo” nu poate fi depasit dar explicatia se afla, in mod poate paradoxal, in bere!

Bautura cea mai raspandita din lume, dupa apa, berea este pomenita in scrierile sumerienilor si egiptenilor, existand dovezi arheologice ca s-a produs chiar si in urma cu 5500 de ani. Modul in care o civilizatie s-a raportat la bere, poate constitui un bun indicator al fortei acelei civilizatii, acolo unde a aparut o adevarata cltura a berii, nu te poti astepta decat la bunastare. Pentru comparatie, as zice ca un vin bun se poate naste pe dealurile insorite ale unui pamant dealtfel neroditor dintr-o tara saraca. O palinca buna se face la umbra unui prun roditor dar nu neaparat la umbra zidurilor unei cetati importante.

 In schimb, nu cunosc nicio bere buna care sa se fi nascut departe de civilizatie si de traditie. Berea, in ultimul secol, a devenit o bautura extrem de raspandita  de cele mai multe ori foarte ieftina si deci foarte populara, Berea insa, in forma ei rafinata si evoluata, este bautura care s-a nascut intre zidurile manastirilor, a berariilor orasenesti, tehnologia actuala a diferitelor sortimente de bere fiind rezultatul sutelor ani de traditie si pricepere.

Pentru exemplificare sa ilustram cu o bere de grau filtrata, rezultat al traditiei berilor de grau bavareze dar si al gustului publicului larg pentru berile filtrate, usoare: Weihenstephaner Kristall Weissbier.

 

Pe asta am baut-o inainte de plecare, asa ca imi va sluji doar ca sustinere a ideilor de mai sus, beraria Weihenstephan (acum parte a districtului Freising din Bavaria) isi revendica titlul de cea mai veche berarie din lume, anul 1040 fiind anul in care s-a emis o licenta de catre primaria orasului Freising pentru manastirea benedictina.

Eu stiu cum se pot castiga urmatoarele alegeri in Romania!

Stop! Stop! Nu dati navala, de azi inainte nu mai raspund la usa si mi-am schimbat deja numarul de telefon mobil. Nu ma cautati pentru solutia magica! Eu stiu cum se pot castiga urmatoarele alegeri in Romania, asta e clar, si va voi lamuri acum si aici, dar s-ar putea ca solutia asta sa nu va fie pe plac. De fapt, daca sunteti reprezentantii staff-ului electoral al vreunui partid politic sau al unui viitor prezidentiabil, atunci am o veste proasta: solutia mea nu se aplica in cazul dumneavoastra. De aceea am sa o dezvalui aici! Altfel v-o vindeam pe bani grei. Ar fi meritat o gramada de bani. De fapt ar fi meritat oricat, pentru ca voi ati fi putut sa furati oricat, daca ati fi ajuns la putere.

Solutia este destul de simpla, si ea implica inscrierea in cursa electorala a unui nou partid. Un partid aparte, un partid fara ideologie, fara platforma-program, fara sedii, fara conducere si cu atati membri cat sa poata propuna cate un candidat in fiecare colegiu din Romania.

Doar doua conditii trebuiesc neaparat indeplinite: candidatii trebuie sa fie alesi pe spranceana si denumirea partidului trebuie sa fie cea pe care v-o voi dezvalui eu mai jos.

Mai intai, candidatii. Pentru ca acest partid nu are ideologie si nici program, nu are sens sa aibe mai multi membri decat candidati. Acesti candidati vor fi votati de imensa majoritate a electoratului fara a fi nevoie de alti membri ca sa contribuie la activitatea partidului. De fapt partidul nu va avea nici o alta activitate, niciodata. Scopul unic al acestui partidului este sa castige alegerile. Cum?! Va suna cunoscut: un partid fara ideologie, fara program si cu un singur scop: sa castige alegerile! Ati vazut asta prin Parlamentul Romaniei in ultimii douazecisidoi de ani?! Da, aveti dreptate … De aceea prima optiune pentru candidatii acestui partid ar fi mortii. Da, ati auzit bine, oameni morti! Mortii au marele avantaj ca sunt obedienti, si anume fac ceea ce trebuie, adica nimic! Veti spune ca e imposibil, ca legea nu va permite asa ceva. Eu cred ca daca mortii au dreptul sa aleaga (am vazut destui pe lista de alegatori din sectia unde votez eu), atunci ar trebui sa aibe si dreptul sa fie alesi. Faceti rost de listele de alegatori de la ultimele alegeri, cautati persoanele decedate si inscrieti-le in partid. Mortii sunt utili. Pot vota din nou si anul acesta. Nu-si va bate nimeni capul sa-i stearga de pe lista!

In al doilea rand, denumirea. Ei bine aici este cheia intregii operatiuni! Trebuie castigate alegerile, deci este imperios necesar sa ma ascultati cu atentie! Veti avea grija ca acest partid sa fie ultimul partid inregistrat la Comisia Electorala Centrala, si in consecinta, conform legii, va fi ultimul inscris pe buletinele de vot. Iar denumirea lui va fi: “Niciunul Din Cei De Mai Sus” … cu majuscule ca asa zice legea. Daca prevederea Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic din 2005 care permite forma “NICIUNUL” nu va place, atunci puteti folosi si varianta clasica: “NICI UNUL”. Adica, nu ii vom trimite pe cei de mai sus in parlament, pe niciunul, nici macar pe unul!!!

Cum functioneaza solutia mea? Simplu! Imaginati-va un alegator, in cabina de vot, parcurgand lista de pe buletinul de vot cu stampila in mana, dialogand cu propria-i constiinta civica:

“Astia sunt hoti, nu-i pot vota. Astialalti sunt incompetenti, nu. Astia sunt nebuni de legat, n-am sa-i votez. Urmatorii sunt un partid fantoma, nu votez asa ceva. Astia nu. Nici astialalti. Nu. Nu. Nu. Ia te uita: NICIUNUL DIN CEI DE MAI SUS! Sigur ca da!”

VOTAT!

Otto sau Stefan?

De cand sunt stapanul unui mic patruped, pe nume Otto, pe care-l plimb in fiecare zi prin cartier, m-am imprietenit cu toate batranicile din zona care-si alina batranetea si singuratatea cu cate un catel. Si de la “Vai ce dragut e!”, “E baietel sau fetita?”, “Cate luni are?” pana la mercurialul complet al pietei Iozefin, prenumele postasului care vesnic intarzie cu pensia si ultimul tratament naturist pentru osteoporoza, este doar un pas.

De aceea azi dimineata, cand ma intorceam din plimbarea obisnuita, nu mica mi-a fost surprinderea cand am fost interpelat de doamna S., o romanca maritata cu un evreu, si de doamna H. o unguroaica, vaduva unui ofiter basarabean, cu acest subiect:

“Ce credeti domnu’ Motisan, de ce le trebuie romanilor un strain pentru care sa iasa in strada?”

Probabil ca nedumerirea mea a fost atat de evidenta incat doamna S. s-a simtit obligata sa o completeze pe prietena ei:

“Ce vrea sa spuna Marika este: de ce oamenii au iesit acum in strada pentru un arab, si la revolutie au iesit pentru un ungur?!”

Recunosc ca, dupa ce am urmarit la inceput fenomenul, violenta si distrugerile din ultimele zile m-au ingretosat intratat incat mi-am scos subiectul din cap, si intrebarea vecinelor mele m-a gasit complet nepregatit.

Am ingaimat ceva de genul ca nu ar fi decat o coincidenta si ca oamenii in ziua de azi sunt atat de nemultumiti incat ar fi iesit in strada si pentru un patagonez schiop!

“Nu-i asa domnu’ Motisan!” spuse doamna S. lasandu-se cu toata greutatea in fata pe bastonul pe care se sprijinea cu ambele maini, ca atunci cand spune un mare adevar si vrea sa imprime cuvintelor intreaga greutate, deloc neglijabila, a propriului corp.

“Romanii nu au incredere in romani! Daca pe doctorul Arafat il chema de pilda Ionescu sau Popescu, nu era nimeni in strada. Si pe pastorul Tokes la fel, daca il chema popa Tanda, nu venea nimeni la Revolutie! Asa suntem noi romanii, suntem suspicios, banuitori cu ai nostrii.”

“De aia a mers tara bine in timpul regelui. Aveau romanii incredere in el ca era neamt!” o completeaza doamna Marika H. tragand de lesa lui Kuki.

Le spun doamnelor ca se poate sa aibe dreptate dar ca nu sunt ele primele care au inteles lucrul asta. In timpul crizei politice de dupa ultimele alegeri parlamentare, pe primarul neamt al Sibiului s-a gasit opozitia sa-l propuna pe post de solutie politica usor de digerat de catre intregul electorat.

“Mai bine de-l puneau pe Johannis prim ministru. Nu stiu de ce nu i-o fi venit lui Basescu ideea asta. I-au luat-o ceilalti inainte.” Spuse doamna Marika clatinand din cap.

“Dupa un neamt te duci pana in panzele albe. Poti avea incredere in el.”

In zadar incerc sa afirm ca romanii ar merge pana in panzele albe si dupa un roman. Ca deocamdata clasa politica romaneasca nu are un roman credibil de oferit alegatorilor. Ca, roman sau strain, dupa omul potrivit se poate duce o natiune intreaga. Doamna S. mi-o reteaza scurt:

“Nu-i asa! Nici dumneavoastra nu sunteti altfel domnu’ Motisan. De ce nu-l cheama pe Otto, Grivei sau Azorel? Pentru Otto iesiti si dumneavoastra in fiecare zi in strada, nu-i asa?”

Ma retrag cu coada intre picioare. Doar eu. Otto, tizul imparatului german Otto Cel Mare, paseste tantos langa mine, cu coada in vant. Nici nu banuieste cat de aproape a fost sa-l cheme Stefan!

Lucian (II)

Pe Marco Maldini l-au anuntat cu doar doua zile inainte ca va pleca in Romania. O delegatie in interes de serviciu pentru cel putin trei luni la Fortele Aeriene Regale ale Romaniei si, bineinteles, prima vizita pe care a primit-o in seara in care i s-a inmanat ordinul de serviciu a fost cea a unui individ maruntel imbracat in negru, care s-a recomandat ca fiind de la un serviciu guvernamental. “O fi OVRA*? Ei nu prea se ocupa cu asa ceva, mai degraba e de la SIM**” isi spuse Marco si-l pofti sa se aseze pe marginea patului.

“Imi pare rau ca trebuie sa discutam aici. In mod normal trebuia sa discutam la noi la sediu dar cum dumneavoastra ati fost delegat doar azi dimineata ...”

“Da! Il inlocuiesc pe inginerul Cazzani care a decedat duminica trecuta, dar probabil ca stiti asta.”

“Stiu, dar nu inteleg de ce te-au propus pe tine, esti doar un stagiar.”

“Nu ingineria ma recomanda pentru delegarea asta, se pare.” spuse Marco in timp ce-si impaturea cu grija scrisoarea pe care urma sa o trimita maine mamei sale si incerca sa o introduca intr-un plic care parea prea mic. “Am patru ani de experienta ca mecanic. Am muncit la SIAI*** in timpul studiilor. Facultatea mi-au platit-o tot ei. Si cunosc foarte bine motoarele Junkers!”

“Da, asta si faptul ca vorbesti bine germana.”

Agentul maruntel batu cu palma dreapta peste geanta de acte pe care o tinea in brate, ca si cum ar fi vrut sa zica: ”Stim noi prea bine, avem dosarul tau aici, nu incerca sa ma duci cu vorba!”

“Da mama e din Tirolul de sud, dar probabil ca stiti si asta.”

“Da, bineinteles." facu individul cu emfaza. "Eu ar fi trebuit sa ma ocup de pregatirea ta informativa. In mod normal as fi avut nevoie de mai multe sedinte cu tine, poate chiar de o saptamana-doua. Din pacate nu avem timpul necesar, poimaine dimineata pleci asa ca trebuie sa-mi semnezi niste hartii … de fapt sa citesti ceva si sa semnezi. Dar nici pentru citit nu avem timp. Trebuie doar sa le semnezi.”

Scose niste formulare tiparite, cu rubricile completate cu masina de scris: date personale, familie, orientare politica, pregatire profesionala, aptitudini, “Ma angajez …”, “Voi fi loial …”, “Pentru Patrie …”, "Secret de stat...", etc.

“Trebuie doar sa semnezi acolo unde iti vezi numele, asta e tot. O sa fi contactat la Bucuresti de catre cineva care iti va spune ce trebuie sa faci. Deocamdata nu trebuie decat sa-ti ti gura si sa semnezi.” Spuse agentul si ii intinse un stilou caruia ii desfacuse capacul si-l scutura usor spre covorul din mica incapere pe care Marco Maldini si-o inchiriase din ceea ce-i ramasese din leafa, dupa ce compania isi retinuse rata pentru creditul de studii pe care i-l acordasera in urma cu aproape patru ani.

“Inginerul Cazzani a semnat ?” intreba Marco Maldini in timp ce isi insira documentele pe micuta masa din incapere. Mana ii tremura facand colile de hartie sa-i falfaie usor in mana ca aripile unui fluture gigantic, prea mari, prea grele.
“Nu, el nu avea nevoie sa semneze asa ceva! Astea sunt pentru colaboratori, nu pentru agenti. Nu mai pune intrebari, te rog! Iti voi explica dupa aceea despre ce e vorba. Acum ma grabesc. Intelege situatia si semneaza. Nu are de ce sa-ti fie frica ... daca semnezi! Daca nu … ei bine atunci vei avea probleme!”

Marco ii lua stiloul din mana si semna in timp ce agentul maruntel ii spunea din cand in cand:” Si aici, si aici … asa, bine …” Apoi stranse hartiile si le indesa in servieta din piele neagra.
"Si scrisoarea!" Idividul intinse mana si ranji cu subanteles. "E pentru mama?" Marco incuvinta dand din cap. "Intelegi ca trebuie sa treaca pe la cenzura? Nu-i asa?"
"Stati sa scriu adresa!" ingaima Marco.
"Nu-i nevoie! Stai linistit, va ajunge. Drum bun!” apoi ii adresa salutul fascist si pleca fara sa se uite inapoi, fara sa inchida usa si fara sa-l lamureasca pe tanarul inginer despre ce era vorba in maldarul de hartii pe care tocmai le semnase.

Marco Maldini de fapt stia exact ce se intamplase. Compania SIAI–Marchetti incerca sa-si pastreze bunul renume. Primele bimotoare echipate cu motoare franceze Gnome-Rhône (de fapt licenta romaneasca IAR K 14) se dovedira a fi prea slabe pentru a indeplini cu succes functia de bombardier si comanda noua a romanilor era pentru aparate echipate cu Junkers Jumo 211 Da un motor mult mai bun si cu 200 CP mai putenic. Dealtfel, glumeau angajatii fabricii, cum sa zboare cocosatul (il Gobbo****) cum mai era numit SM.79 daca avea doar doi pitici (gnomi) care sa-l traga in sus.
Initial echipat cu trei motoare Alfa Romeo, SM.79 s-a dovedit a fi un avion relativ usor, manevrabil si, in ciuda designului invechit, bazat pe structura de lemn cu panza, totusi atractiv atat pentru Regia Aeronautica, fortele aeriene italiene, cat si pentru clientii straini. In afara de puterea superioara, varianta cu trei motoare mai avea inca un avantaj, motorul central oferea si o protectie impotriva focului de la sol, pe cand la bimotoare, tot ceea ce statea intre pilot si aviatia antiaeriana inamica era o foaie subtire din aluminiu. Din cele o suta de aparate aflate in serviciul Aviatione Legionaria, un corp expeditionar trimis in sprijinul generalului Franco in razboiul civil din Spania, doar doua s-au pierdut. In urma succesului, au urmat comenzile din partea Regia Aeronautica dar si din partea Yugoslaviei si Romaniei. Totul mergea bine. SIAI-Marchetti construise si o varianta cu doua motoare, mult mai ieftina care s-a vandut bine. Asta pana cand Aviatia Regala a Romaniei a primit douazeci si patru de SM.79 cu cate doua motoare IAR K14 (sub licenta franceza), mult prea mici si prea putin fiabile pentru o aeronava cu pretentii. Guvernul de la Bucuresti a protestat si in consecinta SIAI-Marchetti a fost nevoita sa le ofere in compensatie romanilor, bineinteles la acelasi pret, opt bimotoare echipate cu motoarele germane. Se intrase in al doilea an de razboi si comenzile curgeau. Fabrica italiana, suprasolicitata, a onorat comanda romanilor in mai mult de un an si, la solicitarile repetate ale acestora dar si la insistentele germanilor, le-a vandut si licenta de fabricatie pentru SM.79. Romanii urmau sa le produca la IAR Brasov.

Inginerul Cazzani, un veteran al companiei SIAI, veteran al Partidului National Fascist, admirator inflacarat al Ducelui si bun prieten al lui Marchetti avu nefericita inspiratie sa moara duminica dimineata in timp ce se indrepta spre biserica. Compania avea la dispozitie doar trei zile sa-i gaseasca un inlocuitor si, la insistentele lui Alessandro Marchetti, fu propus tanarul inginer stagiar Maldini.

“Daca tot trimitem pe cineva nou, acesta trebuie macar sa inteleaga ceva din motorul nemtesc. Si mai e o problema, romanii au translatori de limba germana suficienti iar ofiterii, pilotii, mecanicii inteleg germana; in schimb pentru italiana nu prea au decat cativa profesori de scoala: Dante, Petrarca, nu suruburi, pistoane, rapoarte de compresie. Marco vorbeste bine germana!” Recomandarea principalului designer al companiei, Alessandro Marchetti fu suficienta pentru a-l recomanda pe Marco Maldini, in ciuda opozitiei serviciului secret al armatei.

Joi 14 august 1941, la ora cinci dimineata Marco Mancini pleca spre Bucuresti in burta unui Savoia-Marchetti SM.79 intr-o delegatie ce urma sa dureze trei luni. Nu banuia ca se va intoarce patruzeci de ani mai tarziu!

(va urma)

* OVRA - "Organizzazione per la Vigilanza e la Repressione dell'Antifascismo" serviciul secret italian fascist;
** SIM - "Servizio Informazioni Militare" serviciul de informatii al armatei italiene;
*** SIAI - "Società Idrovolanti Alta Italia" Societatea de Hidroavioane Italia de Nord, numita SIAI-Marchetti dupa ce constructorul de aeronave Alessandro Marchetti devine directorul ei executiv;
**** "il Gobbo" - denumire populara data bombardierului Savoia-Marchetti SM.79 Sparviero: "Gobbo Maledetto" - cocosatul blestemat - datorita cocoasei distincte din fuselaj;

Lucian (I)

"Afara sunt unsprezece grade dar apa e mult mai calda, are peste saisprezece, daca nu s-o fi racit peste noapte!" isi spune Lucian in timp ce pedaleaza cu putere spre balta de la marginea orasului. "Mi-e frica. Foarte frica. Dar nu se poate intampla nimic. Doar am calculat totul. Dupa ce ajung la balta trebuie sa ma linistesc, sa ma concentrez, frica este dusmanul concentrarii, spune profu' de mate la fiecare teza. O sa ma catar incet, pana sus, ma linistesc, ma ghemuiesc, sar, apoi capul intre maini si mult aer in piept ... Da, totul va fi bine."

Asa isi facea curaj pustiul de unsprezece ani in timp ce se apropia de  momentul in care va sari de pe bratul draglinei in balta adanca si rece a fabricii de caramida de la marginea orasului.

Pe malul din lut galben al imensei balti insa, lucrurile nu mai par asa de simple. O briza rece, venita parca de nicaieri ii ravaseste parul si ii patrunde sub camasa. "Cu pielea asta de gaina nu pot sari. Poate ar trebui sa verific totusi, noptile trecute a fost frig. Apa trebuie ca are peste 16 grade, dar nu mai sunt sigur. Nu cred ca fac soc termic. Va fi bine"

De doua saptamani Lucian calculase meticulos totul: adincimea apei, inaltimea bratului draglinei, masurase temperatura apei, temperatura aerului, viteza vantului, credea ca are totul sub control, dar vantul asta, de unde a venit vantul asta?!

" Nu, am hotarat ca azi e ziua potrivita pentru Marele Salt. Azi voi sari. Oricum se raceste vremea, vantul bate dinspre nord. Bunicu stia: cand bate dinspre nord aduce nori de ploaie. Nu mai prind eu o zi asa de buna, chiar daca nu e soare. Si e aproape noiembrie, daca mor, nu vreau sa fie de ziua mea. Trebuie sa sar azi."

Gol pusca si clantanind din dinti se catara incet pe enormul brat al excavatorului ruginit. Ii este frica, frica asa cum nu i-a mai fost vreodata in viata.

"Frica e un sentiment ciudat. Iti anesteziaza membrele, nu mai simti frigul si nici niturile ruginite sub picioare. Tremuri dar nu te zgaltai ca atunci cand ai fost dat afara de la ora de sport pentru ca nu ai vrut sa faci exercitiul la franghia ce atarna oarecum nesigur din tavan. E un tremur usor care iti incalzeste corpul si te pregateste pentru Marele Salt."

In ciuda frici, are un sentiment de bine. Stie ca de acum inainte va fi stapan pe situatie. Pe care situatie? Pe orice situatie! Asa ii raspunsese Bunicu' la intrebarea: cand ma fac barbat?

 "Barbat o sa devii cand vrei tu, dar numai tu o sa stii asta! Si apoi o sa fi stapan pe situatie."

Lucian stia ca peste cateva clipe va deveni barbat.

Se uita imprejur. Trebuie sa fie singur, absolut singur. Daca l-ar vedea cineva, Marele Salt ar parea doar un gest de teribilism. Lucian trebuia sa fie sigur ca nu-l va vedea nimeni, mai mult, in cazul unui accident cineva ar putea sa-i acorde primul ajutor. "In felul asta nu devin barbat!" isi spuse cand reusi sa se ridice in picioare pe cele doua roti mari de la capatul bratului de otel.

Reuseste cu greu sa-si tina echilibrul din cauza vantului dar si din cauza spasmelor involuntare in care se transformase tremuratul. Se uita in jos, la cativa centimetri sub apa se afla cupa enorma a draglinei. Acum se afla la aproape saptesprezece metri de luciul apei. In cateva secunde Lucian rememoreaza totul. Calculase foarte exact: bratul se putea ridica pana la doisprezece metri si saizeci si patru de centimetri atunci cand este inclinat la patruzeci de grade, iar de pe mal pana la luciul apei sunt inca patru metri si douazeci de centimetri iar pentru un salt de la saisprezece metri si optzeci si patru de centimetri avea la dispozitie aproape trei metri si saptezeci de centimetri de apa. Cu tehnica potrivita, aceasta adancime trebuie sa fie mai mult decat suficienta pentru a nu se lovi de fundul apei. Problema ramanea insa cupa draglinei, a carei silueta amenintatoare se distinge vag sub apa incretita de vantul care parca batea mai tare acolo sus. Trebuie sa sara inainte, cel putin doi metri pentru a evita cupa. Si pentru asta nu are la dispozitie decat o solutie: sa se ghemuiasca inaintea saltului si sa se impinga inainte cu putere cu picioarele. Exersase de sute de ori acasa in curte, de pe un bustean, pe salteaua veche cu arcuri pe care bunicu o aruncase in fundul curtii.

"Ma ghemuiesc cu mainile pe langa corp, ma las usor inainte si cand simt ca imi pierd echilibrul ma imping cu toata puterea din picioare. Apoi, capul intre maini, aer in piept si ... asta e!"

"Dar vantul asta, prea bate din fata. Oare cat ma poate impinge inapoi. Trebuie sa astept sa se linisteasca putin, sa prind momentul intre doua rafale."

Rafalele alterneaza aproape ciclic cu momentele de acalmie. Lucian, ghemuit in varful bratului metalic, inspira si expira odata cu rafalele de vant pentru a le prinde ritmul. Se uita inca odata imprejur. Nu e nimeni. E bine!

"O sa fiu barbat. Si numai eu o sa stiu!"

Peste cinci minute pedaleaza furibund inapoi spre oras.

"Cum a fost apa? Nu mai stiu, nici n-am simtit-o. Abia imi simt mainile si picioarele. Am putin sange pe genunchi, cred ca de la cupa ... am fost aproape. Niste noroi gaben sub unghii. Am atins oare fundul sau m-am murdarit cand m-am catarat pe mal? Nu mai stiu. Nu mai conteaza. Am sarit. Am facut Marele Salt. De acum sunt barbat!"

Il inunda un sentiment de implinire ca un val de caldura prin tot corpul. Se opreste din tremurat. Pedaleaza mai incet si isi indreapta spatele usor uitandu-se in jur.

"De azi sunt barbat. Si numai eu stiu asta!"

(va urma)

Heini (V)

"Ati spus ca il cunosteti?! Sunteti prieteni cu familia Cristoforeanu?" intreba femeia de langa mine intimp ce eu ma chinui sa-mi strecor masina printre zecile de masini parcate haotic in praful de pe marginea drumului.

"Nu doamna, de fapt l-am intalnit cu cativa ani in urma ... sau asa cred, era un copil pe atunci!" 

"Da, stiu ca a mai fost in Romania. Familia Cristoforeanu sunt cei care il au in grija acum. Credeam ca ii cunoasteti." Diriginta ofteaza incercand sa se aseze comod si sa-si puna centura. "Heini nu e un baiat rau. A ajuns in clasa mea printr-un program de reintegrare a minorilor pe care guvernul german il desfasoara la noi. Am fost prevenita, ca e antisocial, violent, ca s-ar putea sa aibe accese de furie. Am inteles ca in Germania a dat foc unei benzinarii. M-am speriat la inceput dar m-am speriat degeaba. In tot timpul asta nu s-a intamplat nimic, chiar nimic. Dimpotriva, e un copil linistit. Nu are rezultate prea bune la invatatura dar isi da silinta. Are o gramada de carente. Stiti ca are aproape optsprezece ani. A fost si la reeducare ..."

"Stiu!" o intrerup "Dar ce-i cu iesirea asta? Ziceati ca a fost cuminte!"

"Asta e o cu totul alta problema. Nici nu stiu daca ar trebui sa va spun lucrurile astea." Lasa apoi ochi in pamant si isi plimba mina peste bordul masinii. "A fost un scandal monstu!"

"Spuneti-mi ce vreti dar nu uitati sa-mi aratati incotro sa o iau. Nu stiu unde mergem ..."

"Pe scurt, Heini s-a indragostit de o colega de clasa. Nu e nimic anormal in asta ... aproape toti au "prietena". Problema e ca s-a indragostit de Cristina D. Stiti care, nu ?!"

"Nu, adica ar trebui sa o stiu? De unde?"

"Tatal ei este domnul D., patronul grupuluil de firme D. ... Intelegeti?"

"Aaa! Da, stiu despre cine este vorba. L-am cunoscut personal cu o anumita ocazie. Un tip OK ..."

Franez brusc a treia oara si poseta terfelita a doamnei diriginta isi desarta continutul pe jos. Femeia isi desface centura si incearca sa stranga lucrurile de prin masina.

"Nu stiu, la sedintele cu parintii venea doar sotia ... o femeie linistita si politicoasa."

"Si, ce s-a intamplat?"

"Ce sa se intample, un scandal monstru! Cristina avea un prieten, de doi ani,  din clasa a sasea. Pe baiatul unui coleg, profesor de fizica. Toata cancelaria a barfit pana cand cineva a avut ideea monumentala sa ii spuna lui Heini sa o lase in pace pe Cristina. Ca nu-i de nasul lui. Ca taica-su e, vezi doamne, mare om. Ca fata are prieten ... Prostii! Spune-i asta unui copil si o sa-ti fuga in lume ... sau mai rau." Ofteaza din nou si isi aranjeaza ochelarii cu un deget.
Imi aminteste de profesoara mea de matematica din liceu: tinea tot timpul o creta in mana si isi ridica ochelarii cu degetul mic. De obicei isi atingea si varful nasului cu mana si se umplea cu creta. Era o femeie inalta si uscativa cu un nas proeminent, vesnic alb. Ii spuneam "Everest"!
"Asta e problema: nu mai citeste nimeni clasicii! Romeo si Julieta ...  Partea proasta e ca fata s-a plictisit destul de repede. Asa sunt copii la varsta asta, se aprind repede dar ii tine putin!"

"Toti am fost asa" incerc eu un cliseu.

"Lui Heini, in schimb, nimeni nu i-a putut scoate din cap ideea ca profesorii, colegii, ma rog ... scoala, l-a despartit de Cristina." 

"Si Cristina unde era in seara asta?"

"Nu stiu cum, cred ca avea spioni in cancelarie mama Cristinei, toata poveste asta a ajuns la urechile lor. Au participat la organizarea evenimentului, au dat bani, aranjamentele florale erau de la firma doamnei D. Dar in ultima zi mi-au spus ca s-a imbolnavit fetita si ca nu poate veni la banchet. Era cusuta cu ata alba toata povestea, mai ales ca Sergiu, baiatul colegului de fizica, din gelozie sau teribilism, a ajuns noaptea trecuta la judetean in coma alcoolica."

Femeia termina de strans continutul posetei de pe jos, isi pune din nou centura de siguranta si se aseaza confortabil pe scaunul masinii.

"Faceti giratoriul si o luati spre fabrica de bere."

Nu apuca sa termine propozitia si un dobitoc ma loveste chiar in dreptul portierei de care era sprijinita doamna diriginta. O bubuitura. Gust de pudra de talc in gura si miros de praf de pusca. Masina mea se opreste intr-o bordura si cel care m-a lovit se lipeste si el de bordura de beton.

Salvare, politie, buza sparta, declaratii, alcolemie ... doamna diriginta, cu toate ca nu e lovita (apucase sa isi puna centura cu cateva secunde inainte de impact) isi revine mai greu din soc si e transportata la spital ... Am avut noroc, individul care ne-a lovit era beat si confundase frana cu acceleratia. Plecase de pe loc. Nu a avut timp sa ia viteza.

Batrana profesoara, in timp ce-i fixau gatul cu un guler de plastic si o urcau pe targa ambulantei, imi sopteste adresa familiei Cristoforeanu:

"Vedeti ce face Heini! Sa nu se intample o tragedie ..."

Dupa aproape doua ore, aveam slabe sperante sa il mai gasesc pe Heini.

Prin cartierul de blocuri, prost iluminat, imi caut cu greu adresa cu ajutorul unei lanterne pe care o salvasem din bordul masinii.

Langa mica scara de la intrarea blocului, o dala veche si lustruita, din beton fusese martora probabil multor jocuri de copii, certuri domestice, saruturi de indragostiti, partide de table si sprituri intre vecini.

Il gasesc pe Heini cu capul in pamant si cu o tigara aproape stinsa intre degete, asezat pe placa neteda din beton, ca odinioara, in Viscri la intrarera in biserica, cei vinovati de conduita proasta.

Nu apuc sa-i spun nimic. Ma recunoaste dupa bombeul pantofilor. 

"Lasa-ma in pace! Mai am sase luni si o sa fiu major. Atuncio sa fac ce vreau."

"Am venit doar sa vad daca esti in regula!"

"Crezi ca nu te cunosc?" Heini se aprinde " Crezi ca am uitat de unde te cunosc?"

Se uita cu  ochii injectati in spotul lanternei si cu voce tremurata imi spune:

"Lasa-ma in pace! Cu totii sa ma lasati in pace! Vreau doar sa se termine totul si sa plec de aici!"

"Am venit sa vad daca esti OK. Am avut un mic accident cu masina ... de aia am ajuns asa de tarziu. Diriginta ta e la spital!"
"E de rau?"
"Nu cred ca e nimic grav, s-a speriat doar. Esti bine? Ce ai facut in timpul asta? Nu ai facut vre-o prostie? Nu ?!"

"Singura prostie pe care am facut-o este ca m-am nascut ... puteam sa ma strangulez cu cordonul ombilical direct in burta mamei. Daca stiam cum e aici ... nu ieseam niciodata de acolo!"

"Hai ca-ti fac eu cinste cu o Cola, daca vrei ... Si poate-mi povestesti."

"Cred ca am nevoie de o vodca dubla ca sa-ti spun tie ceva ... spionule! In spatele Spitalului Judetean e o "kneipe" non-stop."
"Da, si putem sa o vedem si pe doamna diriginta dimineata."

Zambeste si se ridica in picioare Ne indreptam impreuna spre birtul de cartier, locul unde se bea de necaz, de bucurie, de plictiseala. Locul unde se fac si se desfac aliante politice, prietenii, casnicii si slituri.
Avem o noapte lunga in fata noastra.

SFARSIT

Heini (IV)

Daca iti imaginezi ca nu vei mai vedea un om niciodata, reintalnirea cu el poate genera doar doua  stari, surpriza sau indiferenta. Indiferenta este starea in care practic nu recunosti persoana dar un beculet palpaie vag in strafundurile memoriei si tu incerci constient sa-l stingi (doar inchisesesi acel capitol in dulapul cu amitiri) iar beculetul contiuna sa lumineze totusi, asa cum, pentru cateva secunde, o mai face si filamentul unui bec spart in tavanul cuprins brusc de intuneric. Privirea aceea de pui de vulpe a pustiului pe care il luasem in masina in urma cu cativa ani ardea ca o spira de wolfram in cutia neagra a memoriei mele. Sa fie el?!

Dupa care a urmat surpinderea. N-am avut insa timp sa imi pun intrebari: "De unde stiu eu privirea asta?", "Aaaa ... el e! Ce face copilul asta aici!?"

L-am vazut doar ca se impleticeste spre micutul iaz din gradina restaurantului, se pune in genunchi, isi da jos haina si isi sufleca o manecile si apoi isi scufunda ambele maini in baltoaca artificiala, printre plantele acvatice maronii si ratele caraghioase, din plastic. Se apleaca si cu ambele palme facute caus, isi impinge o cantitate mare de apa pe fata si implicit pe camasa.

Isi mai scufunda o data mainile in iaz si pare ca pipaie fundul baltoacei pentru cateva clipe. Apoi se ridica in picioare si smuceste de ceva ce pare a fi un furtun de udat gradina pe care l-a gasit in apa. Trage de furtun si, cand acesta devine indaratnic, se duce pe traseul tubului de plastic pana da de un robinet pe care-l deschide dintr-o miscare.

Din furtunul galben tasneste un jet puternic de apa.

Heinise duce spre masa DJ-ului si-i da un picior. Laptopul acestuia se rastoarna si primeste un dus abundent. Dupa cateva secunde de barait infernal, instalatia de sonorizare cedeaza si in gradina restaurantului se asterne linistea.

Urmatoarea tinta e masa colegilor lui. Jetul imprastie farfurii si tacamuri. Colegii se arunca inspaimantati care incotro. Fiecare clasa are cate o masa lunga cu cate cincisprezece sau douazeci de scaune. Patru clase patru mese. Si in spate, sub un castan batran, masa profesorilor. Pana la urma nimeni nu a scapat.

Heini, cu o privire pierduta, stropeste in stanga si in dreapta, fara discernamant si rade, rade oarecum fortat, nefiresc.

"Asta va trebuie ... apa! Apa o sa va spele!" striga Heini in germana.

Copiii se imprastie in tipetele domnisoarelor cu coafurile distruse iar profesorii se impart in mod ciudat in trei tabere. Din prima fac parte cateva doamne care se ridica si fug din calea jetului de apa, a doua tabara, in frunte cu batranul profesor de sport, se indreapta amenintator spre pompierul meu dezlantuit iar a treia tabara ... Ei bine, a treia tabara o constituie cei cativa care nu schiteaza nici un gest. Raman la masa, in ciuda faptului ca au costumele ude si privesc amuzati scena. Decanul de varsta al cancelariei, profesorul de fizica Herr M., se intinde incet spre sticla de Jack Daniels fara timbru si isi toarna in pahar o doza demna de un "lumberjack". O da peste cap in cateva secunde: "Asa Heini! Spala-i! Spala-i pe toti!!!" striga. "Mai bine ii stropeai cu benzina!" spune mai mult ca pentru el "Nu ca sa le dai foc ... dar gandeste-te colega!" striga, indreptandu-se spre Herr W., profesorul de istorie, "Gandeste-te ce frica iti poate fi, cu hainele imbibate de benzina, printre fumatori, lumanari aprinse, dusmani ... O sperietura buna meritau nenorocitii astia!"

"Apa va spala!" striga Heini "Dar nu veti fi curati niciodata! Niciodata!"

Cineva reuseste sa inchida robinetul. Heini arunca furtunul din mana si tasneste spre fundul gradinii unde un gard de beton de mai mult de doi metri, acoperit partial cu iedera, nu constituie un obstacol pentru el.

In urma lui alearga o doamna in rochie de seara lunga:
"Opreste-te nu fi prostut! Nu iti distruge viitorul ..."

O opresc cu o mana pe umar:
"Cred ca il cunosc pe baiatul acela!"

"Suntet cu masina?" ma intreaba femeia.

"Da! E afara!"

"Haideti sa-l gasim, pana nu face vreo prostie! Eu sunt diriginta lui. Stiti, el are o situatie mai speciala!"

"Da, stiu! L-am intalnit in urma cu cativa ani. Sa mergem. Masina mea e in fata intrarii!"

Femeia isi ia poseta uda de pe masa si ma urmeaza. Ajunsi in masina imi spune o adresa si apoi tace brusc. Priveste in jos.

"De ce se comporta asa?" intreb.

"A, nu! Asta nu-i nimic! Mi-e frica sa nu faca vreo prostie!" apoi lasa capul in jos in timp ce incearca sa-si fixeze centura de siguranta "Tot anul a fost atat de cuminte. Nu mi-a facut nici o problema. Stiam! Stiam ca se va intampla ceva rau. Nu mai putea continua asa ..."
"Povesiti-mi va rog!"
Accelerez, adresa e in celalalt capat al orasului, e sambata seara. Toti idiotii sunt pe strazi.


(va urma)

Heini (III)

L-am lasat in Brasov pe Strada lunga, in fata unui Internet Cafe care precis nu servea cafea.

M-am gandit ca, aidoma atator personaje ciudate pe care am avut privilegiul sa le cunosc, nu am sa-l mai vad niciodata.

De data asta m-am inselat. L-am revazut pe Heini in Timisoara cativa ani mai tarziu in circumstante cat se poate de iesite din comun.

Dar iata filmul intamplarilor, asa cum le-am dedus ulterior din povesti spuse cu lacrimi in ochi si cu dintii scrasnind:

Internet cafe-ul de pe Strada lunga din Brasov s-a dovedit incapabil sa faca fata accesului de furie pe care l-a avut Heini cand a aflat ca prietena lui urma sa se marite in acea toamna. A sarit de gatul casierei, care era de fapt bunica patronului, aceasta speriata, a chemat politia care l-a fugarit pe Heini prin tot cartierul, pana cand l-a dat jos de pe un gard cu tepi metalici in care isi prinsese pantalonii si tendonul lui Ahile.

O operatie usoara la sectia de ortopedie a spitalului judetean, doua saptamani de recuperare si apoi, din nou, tabara din localitatea Dacia, mutra disperata a lui Holger, si un psiholog nou, doamna Irene P. din Sibiu, careia i se vedeau sfarcurile prin sutien, camasa si sacoul taiorului gri atunci cand Heini incepea sa ii povesteasca. Heini a renuntat sa mai vorbeasca la sedintele de terapie atunci cand doamna Irene nu a recunoscut ca se excita cand aude povestirile lui: "Parca baza discutiilor noastre este sinceritatea, dumneata de ce nu recunosti ca ti se umezesc chilotii si ti se intaresc sfarcurile cand stam de vorba. Uite, eu sunt sincer, spun tot ce s-a intamplat si recunosc ca "Ich bekomme einen steifen Penis" cand vad ca va ies sfarcurile prin sacou. Asa nu putem discuta!"

Doamna P. a trimis superiorilor un raport amanuntit despre ofensele de natura sexuala pe care le-a suportat in cele cateva sedinte de terapie, si a recomandat internare lui Heini intr-u spital psihiatric. In opinia ei Heini prezenta toate simptomele unui obsedat sexual.

Imi pare rau ca nu am cunoscut-o pe doamna psiholog cu sfarcurile tari, ca sa-i destainui faptul ca si eu eram un obsedat sexual periculos, la treisprezece ani.

Heini in schimb fu trimis acasa si trecut in tutela unchiului sau Pavel. Acesta l-a trimis la Kiev la scoala militara: "Sa faca barbat din el!"

Aici trebuie spus ca mama lui Heinrich a ajuns in Germania dupa caderea zidului Berlinului. Frumoasa profesoara de pian din Sankt Petersburg, fuge de salariul mizerabil de profesor de la scoala populara de arte si de accesele de gelozie ale fostului ei sot, maistru militar, betiv si cartofor, si isi incepe o noua viata in  Germania. Acolo se casatoreste cu un inginer mecanic din Hamburg si ramane insarcinata in mai putin de trei luni de la plecarea din Rusia.

Il ajuta si pe fratele ei Pavel sa emigreze, care, in calitate de nas ii da si un nume rusesc, de care Heini nu prea e mandru: Grigory. Insa unchiul Pavel tine mult la acest nume: "E numele celui mai destept om de pe planeta Grigory Perelman, profesor de matematica, vecinul meu de bloc!"

Familia se muta intr-o casa noua, frumoasa, intr-un sat la cativa kilometrii de Hamburg, insa atunci cand tatal lui Heinrich isi pierde serviciul, aproape cinci ani de "Sozialversicherung" si joburi temporare, datoriile la banca soldate cu pierderea locuintei, ii trasforma pe cei doi parinti in alcoolici si pe micul Heinrich intr-un fugar.

Scoala militara se pare ca nu i-a priit lui Heini, unchiul sau a fost solicitat sa vina sa il ia pentru ca isi petrecea mai mult timp in carcera decat la cursuri sau la instructie.

Scoala speciala din nou, fuga, penitenciarul pentru minori, clinica de dezintoxicare, tabara pentru minorii cu probleme, ba chiar si o incercare de reincadrare in familie, toate esuate, il descumpanesc pe Pavel, care regreta ca s-a implicat in chestia asta. Hotaraste sa mai faca o ultima incercare.

Recomandarea consilierului pentru minori: o scoala in limba germana, departe de Germania, o familie pentru ingrijire, un program guvernamental pentru minori. Optiunile erau Polonia sau Romania. Alegerea unei scoli de limba germana din Timisoara a venit determinata de subtirimea bugetului unchiului Pavel care lucra si el ca Gastarbeiter.

Heini se plimba prin gradina restaurantului de lux, clatinandu-se si vorbind singur, in ziua in care l-am revazut.

Imbracat intr-un costum  negru, probabil inchiriat, cu pantofi lustruiti si cu o cravata legata aiurea, Heini golea paharele de cocktail de pe masa profesorilor si fura din cand in cand cate o cupa de sampanie de pe masa de bun venit.

Absolvea clasa a opta, si, in ciuda faptului ca era cu trei ani mai in varsta decat colegii sai, hotarase sa se distreze in seara banchetului. Mama lui facuse un efort supraomenesc sa-i trimita bani pentru banchet, costum si pantofi, iar Heini hotarase ca vrea sa se bucure de aceasta oportunitate.

Noul lui psiholog il sfatuise sa faca asta. Cu toate ca e mai aproape de varsta bacalaureatului, incadrarea in comunitate este esentiala pentru el si petrecerea aceasta parea un bun prilej de a-si cunoaste colegii, cu care nu prea schimbase multe vorbe de un an. "Sa nu cumva sa bei!" ii spusese diriginta inainte de banchet. "Daca se intampla ceva, de la anu' n-ai decat sa te duci inapoi la scoala de corectie, sau la Kiev. La prima abatere il anunt pe unchiul tau!"

(va urma)