Heini (I)

Pe la mijlocul drumului dintre Sighisoara si Brasov, inainte de Rupea, doar daca stii ce cauti, gasesti indicatorul "VISCRI" la dreapta. Te lovesti apoi de un drum ingust dar decent si dupa cateva curbe, prin peisajul adorabil cu dealuri acoperite de fanete si livezi, intri in satul Viscri. La intrare grajdurile fostului IAS din localitate par parasite, iar dupa aceea drumul se infunda putin insa dupa prima cotitura rasar casele sasesti, albe si triste. Nu gasesti pe nimeni pe strada principala pe care sa-l intrebi unde este frumoasa bisericuta fortificata, dar poti banui ca o gasesti in susul dealului ca dealtfel orice cetate taraneasca din imprejurimi.

Am ajuns acolo, in urma cu mai multi ani, cu scopul de a vedea, macar pe dinafara cetatea despre care citisem intr-un numar dintr-o revista de istorie ca ar avea cea mai bine conservata biserica fortificata saseasca. Satul pare parasit iar eu trag pripit concluzia ca aici nu locuieste nimeni si ma consolez cu ideea ca nu am nici o sansa de a vorbi cu cineva. Totusi dupa cateva sute de metri, vad o casa curata, zugravita proaspat, cu lemnaria ingrijita si cu cateva muscate in ferestre. Cobor din masina si caut o sonerie. Inutil. Apoi incerc usa de la intrare. Incuiata.

"Nu aveti voie sa intrati! aud o voce din spate. E proprietatea Coroanei Britanice!"

Zambesc la gluma si ma intorc. Ma saluta o femeie trecuta de cincizeci de ani, roscovana, pistruiata imbracata ca nemtoaicele pensionare revenite in tara cu ocazia vacantei de Paste, hotarata parca sa ma abata de la gandul meu de a explora mai departe satul.

"Sunt ambasadorul Romaniei la Viscri. Anuntati-o pe regina va rog!"

"Nu va suparati dar chiar nu se poate! Casa aceasta a cumparat-o Printul Charles acu' doi ani cand a vizitat satul. Nu stiu daca e proprietatea Coroanei sau a lui ... Cu ce va pot ajuta?"

"Vreau sa vad cetatea!"

"E mai sus, va conduc eu"

"Chiar a fost aici Printul Charles?"

"Da ... si a cumparat casa aceasta! Stati sa va povestesc ..."

Pana la poalele dealului primesc o minunata poveste despre un popor adus din Saxonia ca sa apere hotarele civilizatiei catolice si care a ajuns sa se baricadeze in interiorul unor comunitati atat de ermetice incat a rezistat mai bine de cinci sute de ani. Lovitura de gratie i-a dat-o comunismul. Femeia ma livreaza mandra curatorului, ca pe o prada culeasa din salbaticie, si apoi dispare.

Curatorul, un individ maruntel si adus de spate, imi arata micul muzeu din casa parohiala. Imi prezinta apoi cetatea. Incaperile in care se pastrau putinele arme sau cele in care se pastrau in comun: slanina, faina, alimente de importanta vitala pentru sat. Daca trebuiau sa fuga din calea vreunei nenoriciri venite calare "De la rasarit! Dar nu numai ..." alimentele atat de importante, ii asteptau cuminti in cetate. Multe lucruri se faceau in comun: construirea caselor, exploatarea padurilor din imprejurimi, recoltele. Nimic nu se pierdea, nici macar materialul genetic. Pana in anii cincizeci nu se stiuse de vre-o casatorie in afara comunitatii. Iar apoi neintelegerile conjugale se rezolvau tot in cetate. Cuplul era interogat de o originala "Comisie de impaciuire" iar apoi era inchis cateva zile intr-o camera a cetatii cu un singur pat, o singura farfurie si o singura lingura, ca sa imparta din nou crestineste tot.

"Si daca nu se impacau nici asa?" intreb.

"Divortau ... da' era mare rusine! Ramaneau singuri".

"Uite vezi piatra asta?" imi spune curatorul aratandu-mi un bolovan maricel cat un taburet, de forma aproape cilindrica, bine lustruit, asezat chiar la poarta bisericii. "Aici erau asezati cei ce au facut vre-o boacana, duminica, atunci cand oamenii intrau la slujba. Toata lumea ii certa si se uita dojenitor la ei. Apoi acestia asistau la slujba din usa bisericii si cand era gata trebuiau sa se aseze din nou pe piatra rusinii. La plecare satenii ii indemnau sa se indrepte!"

"Pai vad ca  e destul de lustruita!" spun eu pe un ton provocator.

"Au fost vremuri grele cand mai in fiecare duminica statea cineva pe piatra, uneori chiar doi-trei ..."

"Cand? In timp de seceta sau foamete?" intreb "Se apucau unii de furat?"

"Da de unde! Atunci nu era mai nimeni. Atunci cand lucrurile merg prea bine o iau oamenii razna!"

Mai aflu ca Printul Charles are nu una ci doua proprietati in sat, ca in rest satul e populat de tiganii care s-au aciuat prin casele sasesti de prin anii saptezeci si optzeci, pe masura ce nemtii le paraseau: "Atunci erau buni ca mai lucrau cu ziua la Gostat, acum fura ce prind."

"Printul e vecin cu tiganii?" intreb, mai mult in gluma.

Curatorul zambeste amar si imi arata drumul spre iesire.

O iau din loc spre Rupea pe un drum ce duce spre un sat ce se numeste destul de ciudat "Dacia". Ajung la o rascruce si ma vad nevoit sa dau cu banul insa ma scoate din dilema un baiat aflat la marginea drumului, intr-o romana stalcita:

"Daca duci la Rupea eu arat drumu'!"

"Hai sus! Cum te cheama?"

"Heinrich ... Heini daca vrei asa! Sprichst du nicht Deutsch?"

"Ja!"

"Das ist schon besser!" imi spune zambind.

(va urma)

Mihai (III)

(continuare)

Da, Mihai a fugit. A fugit ani in sir. A fugit atata timp incat a uitat de ce fuge.

Trenul incetineste pentru gara din Vaslui si Mihai devine din ce in ce mai nelinistit. Cu cateva clipe inainte ca trenul sa se opreasca, omul meu sare din fotoliu si o zbugheste pe culoar. Privesc in urma lui intristat. Nu stiu cat din ceea ce mi-a povestit este adevarat dar degetele lui infirme, ridicate la inaltimea ochilor, privirea cu care incerca parca sa-mi spuna: "Vezi ce mi-au facut!" ma urmaresc si astazi dupa atatia ani.

Plecase din compartiment manat de nelinistea care-l stapanea ori de cate ori trenul se oprea in statie. Se simtea mai in siguranta atunci cand trenul se afla in miscare. La cateva minute dupa ce trenul se pune in miscare, apare in usa compartimentului, vizibil stanjenit, si se aseaza din nou la locul sau.

"Bine ca m-ai palmuit! Ma innebunea frigul. Nu mai stiam ce fac. Mi-am dat seam dupa aceea ca nu esti de-al lor, unul de-al lor ar fi profitat de ocazie si m-ar fi nenorocit in bataie. Poate eram mort acum. Mi-a fost frica ..."

A inceput sa povesteasca din nou. A plecat din Targoviste noaptea, pe jos. Peste trei zile a a ajuns in Bucuresti. A locuit in Ferentari la niste tigani pentru care a muncit cateva luni, apoi a plecat la Cluj, Timisoara, Oradea, Craiova, Constanta ... Orasele mai mari ii ofereau o oarecare protectie. Anonimatul. Cartierele sarace. Munci mizerabile: salahor pe santier, vanzator de noapte la un chiosc de cartier, in care ziua avea voie sa doarma, ajutor de mecanic auto, manipulant intr-un depozit en gros, paznic de noapte la o ferma de pasari... Dormea putin, manca si mai putin.  

Pana cand, intr-o iarna, fara adapost si fara bani, s-a aciuiat din cauza gerului in sala de asteptare a unei gari. L-au jefuit in timp ce dormea. Nu avea asupra lui decat un buletin expirat si cate ceva de mancare prin buzunare. Doi boschetari beti l-au lasat fara jacheta groasa si bocancii primiti de la ultimul sau patron. Dupa care l-au calcat in picioare. S-a trezit intr-o balta de sange si, speriat, s-a urcat in primul tren. Credea ca l-au descoperit din nou si s-a hotarat sa ramana vesnic in miscare.

"Daca ma misc, le este mai greu sa ma localizeze..."

De atunci traieste prin trenuri. Nu coboara decat rar si fortat de imprejurari. Atunci cand nu are "legaturi". Stie pe de rost mersul trenurilor, sare dintr-un tren in celalalt cand trenurile fac "cruce" in cate o gara minuscula. Doarme in podul vagoanelor, in WC-uri sau in cusetele puse la dispozitie de conductorii milosi. Mananca din ceea ce lasa pasagerii in compartimente sau din ceea ce ar trebui sa se arunce de la vagonul restaurant. De cate ori trenul se opreste se ascunde. Unde? Numai el stie.

"Mihai ... cati ani sunt de atunci? Crezi ca mai au ceva cu tine?" intru eu voit in jocul sau.

"Vor sa ma omoare. Asta-i limpede. Nu cred ca mai e valabil transferul la combinatul din Targoviste. Nu mai este cale de intoarcere. Oricum si asta era o capcana ... Ce sa caut eu la Targoviste? Eu sunt chimist ... Acolo se fac oteluri speciale ..."

"S-a terminat de mult Mihai. Trebuie sa incerci sa te linistesti ..." spun fara prea multa convingere.

"Poate ca ai dreptate ... Dar nu pot. Mi-e frica!"

"Nu poti trai asa!"

"Nu-i chiar asa de rau. Uite! Am invatat multe lucruri ... nu-i chiar asa de rau ..."

"Ca de exemplu?"

"Stiu orarul trenurilor, tuturor trenurilor, si trenurile de sezon catre Brasov iarna si catre Constanta vara. Stiu cum sa-mi racesc vara punga cu mancare pe gam dar stiu si cum sa-mi incalzesc mancarea la instalatia de abur a vagonului in timpul iernii. Stiu cum sa imi fac culcusul in vata de sticla din podul vagonului, fara sa ma umplu de ace de sticla. Stiu cum sa ies din tren, in mers cand vine supracontrolul si sa ma intorc dupa ce pleaca. Ii stiu pe toti baietii de la Romvared, Gevaro, pe aproape toti controlorii si pe majoritatea ingamfatilor alora de la controlul de stat. Tu pari destul de destept! Stii tu ceva din toate astea?"

Imi recunosc deplina ignoranta si il intreb la ce i-a folosit.

"Ca sa supravietuiesc! In plus am invatat o multime de lucruri in tren. Oamenii cand calatoresc cu trenul au mult timp si multa rabdare. De obicei eu nu palavragesc atata. Ascult! Oamenii au chef de vorba in tren!"

"Si ce ai invatat?"

"Uite, daca imi dai o poza de a ta, iti pot spune de ce boli suferi!"

"Nu umblu cu pozele mele la mine. Ce sa fac cu ele? Daca mi se face dor de mine, ma uit in oglinda!" incerc eu o gluma.

"Pai n-ai nici macar buletin?!"

"Ba da!" Ii intind cartea de identitate nou nouta. Mihai o insfaca si o pune sub fund. Pare ca se concentreaza.

"Ai tensiune mare!" zice fara sa ma priveasca. Avea dreptate. Luam deja de cativa ani betablocante pentru scaderea tensiunii arteriale si a pulsului.

"Aaa! Si ficatul e traumatizat!" Recunosc in sinea mea ca si aici avea dreptate dar nu-i spun nimic.
 Diagnosticul asta ciudat imi intoarce stomacul pe dos. Gata, nu mai vreau.

"Hai, da-mi buletinul!"

"N-am ce sa mai fac cu el. Ia-l. Ma duc pana la WC."

Se intoarce dupa cateva minute si isi deschide palma si-mi arata ceva invelit in hartie igienica.

"Si asta am invatat in tren: in univers nu se pierde nimic, totul se transforma. Vezi asta e mancarea mea. Inca e calda." baga "mancarea" in buzunarul hainei. "Nici urina nu o risipesc dar acum nu am nici o sticla. Am pierdut-o azi noapte in rapidul de Satu Mare."

Ma ridic ingretosat si imi iau bagajul. Dau sa plec. Mihai ma opreste in usa:

"Sa te vad pe tine ce faceai in situatia asta ..."

Am fugit printre vagoane si am ramas pe culoar pana la sosirea trenului in gara din Iasi.
Pe Mihai nu l-am mai vazut niciodata.

In acea primavara, drumurile mele ma duc la Targoviste. Trec pe langa niste ruine si ma indrept spre restaurantul hotelului din centru. Pe strada grupuri de femei cu flori in brate si martisoare in piept se aduna in fata celor cateva localuri din zona.

E opt martie.

Mihai, nicaieri.

Mihai (II)

(continuare)

Asta e nebun de legat, imi spun. Hotarasc sa-l las in pace. De fapt mi-am cautat-o cu lumanarea ... n-avea decat sa inghete pe culoar ... oricum nu-l baga nimeni in seama.

"Ia o gura de votca, ca sa te linistesti!" ii spun totusi, intinzandu-i sticluta de plastic.

"Pe mine o sa ma linisteasca pamantul! Nu ma mai pot opri ... Asta e!" zice Mihai resemnat, holbandu-se pe geamul de pe care incep sa se desprinda crinii de gheata.

Nu-mi doresc sa aud povestea unui biet schizofrenic. Am acumulat in ultima vreme prea multe povesti triste, nu-i mediul meu natural, nu ma simt confortabil. Si povestile nebunilor nu sunt niciodata vesele ...

"Hai ia o gura!" insist, dupa ce mai iau si eu o inghititura.

"Nu mai beau alcool de mult,  nu-mi face bine. Devin apatic si imi scade nivelul de vigilenta! Eu trebuie sa raman vigilent ... Tot timpul!"

"Pentru ce?" De fapt am vrut sa evit intrebarea asta, nu-mi doream o poveste halucinanta buna de spus intr-un cabinet de pe Vacarescu. Mecanismul meu de protectie, acela care ma indeamna sa schimb canalele atunci cand pe la ora cinci suntem improscati cu violenta stupida si gratuita de la stiri, care ma indeamna sa intorc privirea in alta parte cand trec pe langa un accident urat pe sosea, mecanismul de data asta nu a functionat.

"Hai zi! Stiu ca ai de zis ... De ce trebuie sa ramai vigilent? Care-i faza cu tine?"

Mihai nu s-a oprit din povestit o jumatate de ceas.

Lucrase ca tehnician chimist la Azomures dar l-au transferat la Fagaras fara nici o explicatie. Primea mai multi bani. Nu avea nici o problema cu mutatul, nu avea familie, rude si nici prieteni. Nu-si facuse printre colegii de la Targu Mures nici un prieten si nici in combinatul din Fagaras nu s-a prea putut lauda cu mai multi. Dupa cateva luni l-au selectat ca tehnician pentru una din sectiile speciale, in cercetare. La vremea aceea pe platforma lucrau peste douasprezece mii de oameni, lui Mihai nu-i venea sa creada ca l-au selectat tocmai pe el. "Dar totul se leaga! O sa vezi!". 

La angajare vorbise cu omul securitatii, dar cand l-au mutat la sectia speciala, s-au ocupat de el doi securisti, l-au pus sa semneze niste hartii si l-au tinut ore in sir de vorba. Combinatul chimic din Fagaras era controlat pe atunci de securitate, productia de azotati dar si cea de materiale explozibile era sub stricta lor supraveghere. In sectia de cercetare nu prea stia ce se face, fusese pus sa supravegheze niste aparate cu care era familiarizat de la Targu Mures si sa completeze niste tabele. Mai supraveghea si ambalarea produsului finit in niste containere speciale termostatate si presurizate. "Americane, fabricate la Baton Rouge. Erau cilindrice si de culoare rosie. Le spuneam: batoanele rosii!" In principiu era munca de rutina dar desfasurata sub paza secretului de serviciu si al secretului militar. Abia mai tarziu i se spusese ca in sectia aceea se producea un combustibil special pentru rachete care chipurile, lua calea URSS-ului. "Ce naivi eram pe atunci, nici nu ne-am pus intrebarea de ce e nevoie de containere americane pentru combustibil de racheta pentru rusi. Habar nu aveam ce bagam eu in batoanele rosii!"
Erau ultimele luni ale lui 1989. In decembrie, inainte de Craciun, trupele de securitate au ocupat obiectivele din combinat si majoritatea angajatilor au ramas acasa, doar Mihai, inginerul Scurtu, seful sau, si trei cercetatori pe care nici nu stia cum ii cheama, au ramas inchisi in sectia lor timp de cinci zile si cinci nopti. "Pazeam peste doua sute de "batoane" si cateva zeci de cutii pe care atunci le-am vazut pentru prima data. Ne-au spus ca daca batoanele rosii cad in mana teroristilor, iese nenorocire. In ultima noapte au venit patru camioane militare cu prelata si suporti speciali pentru "batoane" pe care le-am incarcat impreuna cu doi indivizi de la secu' pe care nu i-am mai vazut pana atunci. Ne-au urcat pe fiecare intr-unul din camioane si am luat-o din loc. Camioanele se opreau cate cinci minute la fiecare doua ore. Sarcina mea era sa verific temperatura si presiunea de cate ori ne opream si sa le ajustez la nevoie cu ajutorul agregatelor montate pe masini. Am trecu granita in Yugoslavia dupa ceva mai mult de opt ore, pe la un punct de trecere mic, din Timis, ce parea parasit, nu mai stiu cum ii zice ... Lunga sau asa ceva. Nu ne-au cerut documente, nimic ... cu toate ca granitele erau inchise. In Yugoslavia nu mai opream pe marginea drumului, trebuia sa ies din cabina in mers si sa ma strecor pe sub prelata ca sa-mi fac treaba. Am primit si o sticla de plastic ca sa ma usurez, atunci am vazut pentru prima data o sticla de PET." zice zambind. "Eu eram in primul camion, si din prima localitate din Yugoslavia, Kikinda ii zicea, in fata noastra cei doi securisti au coborat din Dacia cu care ne-au insotit, au abandonat-o pe marginea drumului, si s-au urcat intr-o Zastava in care se mai aflau doi indivizi. A doua zi am ajuns la Kotor, un port pe malul Adriaticii. Ne-au coborat din camioane, pe mine, pe inginerul Scurtu si pe doi dintre tehnicieni, pe al treilea nu-l mai vazusem din combinat, si ne-au cazat pe fiecare intr-o camaruta dintr-un internat in incinta portului. Ce s-a intamplat cu camioanele, soferii, incarcatura sau cei doi securisti care ne-au condus pana acolo, nu stiu. M-au incuiat in camera impreuna cu un pachet mare de mancare, apa si sucuri. Am primit si aparate de ras, periute de dinti, sapun si prosoape. Eram nemancat, nedormit si nebarbierit de doua zile.
M-am trezit in hotelul Aro din Brasov, in noaptea de Revelion. Dupa calculele mele am dormit peste doua zile. Precis mi-au pus ceva in mancare. Nu stiu cum am ajuns inapoi in tara, si nici ce cautam in hotelul Aro. Imi aparusera in portofel cinci sute de lei."

Dupa aceea mi-a povetit cum si-a gasit garsoniera devastata in Fagaras si cum la serviciu il asteptau actele de transfer pentru combinatul de la Targoviste, o prima de trei mii de lei si un costum nou din stofa de lana: "Cadou de despartire din partea sindicatului!". Sectia lui era inchisa, nici pe inginerul Scurtu nici pe vreunul dintre cei trei cercetatori nu i-a mai vazut in combinat.
Nu s-a mai dus la Targoviste ci a plecat la Deva unde avea o matusa indepartata (mi-a spus ca crescuse intr-un orfelinat din Petrosani). A incercat sa se angajeze acolo dar fara prea mult succes. Nu era cea mai potrivita perioada ca sa te angajezi in Romania.

"Apoi pe la sfarsitul lui ianuarie m-au cautat pentru prima data. A venit un individ care s-a prezentat matusii ca un fost coleg de serviciu. M-a intrebat de ce nu am plecat la Targoviste si mi-a spus ca transferul este inca valabil. I-am spus ca s-au schimbat vremurile si ca nu mai pot sa-mi spuna ei ce sa fac. Individul mi-a spus sa-mi bag mintile in cap si sa fac ceea ce trebuie, dupa care a plecat. A doua zi am plecat dupa lemne intr-un sat din apropiere si pe cand m-am intors, spre seara, matusa Ileana era moarta. Murise de intoxicatie cu monoxid de carbon. Politia mi-a spus ca s-a intoxicat din cauza sobei vechi. Dar eu stiu! Ei au omorat-o ... securitatea. Biata femeie! Mi-am strans niste lucruri si m-am urcat in trenul de Iasi ... Ma gandeam sa-l caut pe Neculai, fostul meu coleg de internat care traia cu o moldoveanca batrana la Pascani si de la care primisem o felicitare de Anu' Nou, in optzecisi opt."

Mihai se intuneca brusc la fata si continua cu o voce scazuta:

"Dupa Reghin a urcat un individ la mine in compartiment, m-a salutat si m-a rugat sa-l ajut sa isi deschida bagajul. Cand nu am fost atent, a scos un cleste mare ca de fierar, si mi-a zdobit degetele astea trei!" Imi arata mana stanga, din care pareau intregi doar degetul mare si aratatorul, pe celelalte aveau cate doua cicatrici urate si le misca cu greutate. "Am lesinat de durere! Mai bine ... Nu am mai simtit cum m-a calcat in picioare de mi-a rupt opt coaste."

Am stat o luna in spitalul judetean din Iasi. Cand am iesit, nu stiam unde sa ma duc. M-am dus in gara si mi-am luat un bilet de Pascani. In fata garii din Pascani m-au luat doi vlajgani intr-un IMS, m-au adormit cu eter si m-au dus la Bucuresti intr-o vila frumoasa din Cotroceni. Acolo ma astepta un individ care m-a servit cu Pepsi si cafea si mi-a zis ca daca nu ma duc la Targoviste la combinat, o sa puna pe cineva sa ma lichideze. Apoi m-au urcat intr-o Dacie care m-a dus pana in Targoviste in centru.

Era opt martie iar eu stateam ziua in amiaza mare in centrul orasului si priveam grupuri de femei cu martisoare in piept si cu flori in brate mergand spre restaurantele si cofetariile din zona. Atunci am realizat ca nu mai pot fi ca ei. Niciodata viata mea nu va mai fi normala. N-o sa am cui oferi flori de opt martie, nici jucarii de unu iunie sau Mos Gerila. 

Si atunci am inceput sa fug!"

(va urma)

Mihai (I)

Cu Mihai am facut cunostinta abia dupa ce i-am tras doua palme zdravene si l-am pus sa se imbrace!

Pe un ger patrunzator, in mijlocul campului, locomotiva acceleratului care trebuia sa ne duca la Iasi, se strica si trenul ramane fara incalzire. Afara sunt cincisprezece grade sub zero! In cateva minute compartimentul se raceste, respiratia noastra condenseaza si ingheata pe geam, si toata lumea incepe sa tremure.

Cel mai tare tremura un individ maruntel, foarte slab, brunet, nebarbierit, imbracat doar in pantaloni, camasa si sacou. Fusese adus la noi in compartiment de mana, de conductor."Nu te misti de aici! Ai inteles?" Nu avea bagaj si probabil nici bilet. Tremura atat de tare incat i se auzea clantanitul dintilor atunci cand ii cadea barbia in piept. Cu mainile se freaca pe genunchi si cu pantofii cu talpa de piele vechi si scalciati,  tropaie marunt si zgomotos. Are degetele si buzele vinete de frig.

La un moment dat se ridica in picioare si iese pe culoar. Tremura in picioare, cu mainile pe langa corp, atat de tare incat camasa viu colorata, din matase sintetica, subtire si cu tivul descusut, ii iese din pantaloni. Deodata se opreste din tremurat, isi ridica privirea in sus si ramane nemiscat cateva zeci de secunde. Ceva il pune apoi incet in miscare. Cu miscari lente, mecanice, incepe sa se dezbrace. Mai intai isi da jos sacoul, apoi se descheie la camasa si isi desface pantalonii, incet, incet. Hainele cad pe langa el. Se descalta stand cand intr-un picior cand in celalalt si tot asa isi scoate apoi pe rand si sosetele.

Ceilalti pasageri din compartimetul nostru se uita ciudat la el dar nimeni nu zice nimic. Ies pe culoar si ma protapesc in fata lui. Nu cred ca ma vede. E drept si neclintit. Mai are pe el o pereche de chiloti largi si cam murdari pe care se pare ca ezita sa-i dea jos.

"Ce faci?" il intreb. Nu reactioneaza. "Imbraca-te! O sa mori de frig"

Se uita la mine de parca ar vrea sa-mi spuna ceva dar duce incet mainile la ultimul obiect vestimentar.

"Stai!" strig usor oripilat de perspectiva de a-l vedea pe individ in toata splendoarea lucrarii Domnului. "Imbraca-te! Imediat". Tip destul de tare si cativa curiosi s-au adunat deja pe culoar ca sa asiste la scena. Se opreste cu mainile pe langa corp si cu privrea atintita spre mine.
"Imbraca-te!!! Acum!!!" strig cu toata puterea dar nu obtin nici o reactie. "O sa mori de frig!"
Privirea lui trece prin mine ca printr-un fund de sticla de bere. Brusc iau hotararea sa-i trag o palma si pana sa dau cu dreapta, zboara si cealalta palma peste obrazul lui drept!

Individul incepe din nou sa tremure violent si pare ca trezit din somn. Se uita derutat in jur. Da sa planga. Il pocnisem destul de tare si obrajii i se rosisera usor.

"Imbraca-te! Repede!"

Omul isi trage incet  hainele pe el incurcandu-se ca un betiv cand pleaca de la carciuma si incearca sa-si imbrace haina de pe cuier.
Trebuie sa pun ceva pe el, rapid, dar imi amintesc ca nu am in bagaj decat lenjerie.

Vagonul urmator este un vagon de clasa intai, vechi, cu fotolii rosii plusate si perdelute cu imprimeuri CFR.

Il tarasc efectiv pe individ dupa mine pana in vagonul de clasa intai, il pun intr-un colt al unui compartiment si ma apuc sa adun perdelutele din compartimentele alaturate. Il pun sa si-le indese pe sub haine si il infasor cu mai multe straturi. Arata caraghios si tremura la fel de tare. Nu cred ca am rezolvat problema. Ma apuc sa-l frec pe spate. Ii pun si jacheta mea pe umeri. Dupa cateva minute parca incepe sa-isi revina. 

Il intreb cum il cheama si cum se simte. "Mi-e friiig ... Mihai ..." zice cu o voce stinsa.

Deodata trenul se pune in miscare.
"Vezi, avem noroc, s-a reparat!" ii spun dar pare ca nu ma aude.

Vine si nasu sa ne anunte ca ajungem la Barlad in cincisprezece minute si da sa il certe pe Mihai insa ii spun ca eu am strans perdelele:

"Era sa crape de frig! Lasa ca le pun eu la loc dupa ce bagati caldura."

"Vine si ea, caldura!" zice nasu. "Tu, numai probleme imi faci! M-am saturat de tine!" spune aratand amenintator cu degetul spre Mihai care il priveste speriat de sub mormanul de perdele.

Oprim in gara in Barlad si cum Mihai al meu nu se oprise inca din tremurat, sar din tren sa cumpar o sticluta de votca de la chioscul garii. Nu aveau decat "Polar" dar ma gandesc ca daca e buna pentru ursii albi de pe eticheta, o sa mi-l puna si pe nenorocitul asta pe picioare.

Cand ma intorc in compartiment, Mihai disparuse. Perdelutele sunt imprastiate peste tot, jacheta mea e pe fotoliul alaturat si usa deschisa. Ma uit si pe culoar, Mihai nicaieri...

Trenul o ia din loc si eu iau o inghititura mare de votca. Ma hotarasc sa raman la clasa intai, doar trebuie sa pun perdelele la loc. Dupa frigul pe care l-am indurat, conductorul nu cred ca mai are tupeu sa-mi spuna ceva.

Ma intorc in compartmentul meu din vagonul alaturat sa-mi recuperez bagajul dar cand revin la clasa intai, Mihai era din nou pe locul sau. Nu mai tremura.

"Unde dracu ai fost? Ti-am luat o votca."

Imi raspunde vizibil tulburat si pe un ton conspirativ:

"Cand trenul e oprit in statie ... atunci e cel mai periculos ... Eu nu pot sa stau pe loc, trebuie sa ma misc!"

(va urma)

Hotul de lemne

Toplita, judetul Mures, Harghita ... sau cine stie. Raul Mures curge namolos prin fata casei in care mi-am instalat cartierul general. Ca in fiecare primavara, spun localnicii, Muresul aduce crengi de pe versantii ce-si dezbraca jacheta de schi si le inghesuie in sloiurile de gheata ce mai plutesc razlete la vale. In luna mai diminetile raman sub zero grade: apa din vasul de toaleta a prins pojghita de gheata si sapunul poate fi desprins din sapuniera, fabricata in anii optzeci la Intreprinderea de nasturi si mase plastice Jimbolia, doar cu cutitul.

Pisica gazdei mele se gudura pe langa mine, ma umple de par, eu sper ca nu si de purici dar Ibi neni ma asigura ca e "curata si tiszta". Pana la pranz trebuie sa pierd vremea si imi beau cafeaua oferita de Ibi, incuviintand la exclamatiile ei in legatura cu soarta omenirii, religia catolica, guvernul roman, guvernul maghiar si pretul uleiului.

Casa in panta a doamnei Ibi are cateva avantaje clare: e cu vedere la Muresul ce se zbate nelinistit in vale, e la cativa zeci de metri de clientul meu, proprietar de macelarie si joagar si are o mica terasa pe care cad primele raze ale soarelui diminetii, si unde, in ciuda frigului patrunzator, cafeaua fierbinte cu mult zat servita in cescute mici, pare furata din cafeneaua turceasca din Mangalia (unde acum precis sunt deja peste doua duzini de grade pe scara d-lui Celsius).

Sparg cu calcaiul bocancului gheata din vasul de apa al cainelui (care inca nu se sinchisise sa isi scoata capul din casuta lui de lemn) dar zgomotul pe care il fac parca e dublat de bubuituri si trosnituri ciudate. Ma uit in sus, spre padurea care se termina la cativa metri de casa, dar nu vad nimic. Cand sa incerc din nou gheata cu piciorul, din padurea de deasupra casei se napusteste in curtea doamnei Ibi o caruta lunga, incarcata ochi, cu lemne si trasa de doi cai scunzi, indesati si cu picioarele groase care scoteau aburi de locomotiva pe nari. Gardul mic, din fundul curtii, cedeaza imediat dar in fata portii de la strada, cu rama metalica, caii se opresc brusc, caruta vine amenintator peste ei. Caii se trag intr-o parte si se opresc natangi si speriati langa gardul de la strada, caruta se rastoana, lemnele se rostogolesc si rup poarta iar Zoli zboara de pe capra, peste gard pana in noroiul inghetat din strada.

In urma carutei coboara Aro-ul gri-albastrui al politiei si franeaza in mijlocul curtii. Din masina sar doi politisti si prind caii de capastru ca sa-i linisteasca.

Toata lumea injura greu, cum numai secuii stiu sa faca. Doamna Ibi striga la ei gatuita de emotie, si Zoli, aruncand in urma sudalmi zemoase, incearca sa fuga spre podetul peste Mures. Se impleticeste si cade in drum cu fata in jos. Ramane acolo nemiscat. Alerg sa vad ce are. Fata ii este acoperita de sange si de o bucatica de scalp care ii atarna pana pe ochi. Se dezmeticeste insa repede si da sa o ia inapoi spre curtea doamnei Ibi ca sa se rafuiasca cu politia. Nu vede bine si e ametit. Cade din nou in fund si injura.

Politistii deja sunasera la spital si, pana sa vina salvarea, o Dacia Break obosita si chinuita, isi face aparitia tatal lui Zoli si ii ia la pumni pe cei doi politisti. Scena se completeaza cu mine incercand sa-l conving pe Zoli sa intre in masina salvarii ca sa i se acorde primul ajutor in timp ce tatalui sau i se pun catusele si e urcat cu forta pe locurile din spate ale Aro-ului.

Aro-ul politiei si salvarea pleaca iar doamna Ibi ma lamureste: Zoli fusese la furat de lemne. Intotdeauna facea asa, in timpul noptii incarca o caruta mare de lemne si venea cu ea prin padure' direct in curtea vecinului la joagar. De data asta l-a pandit politia in padure si s-a luat dupa el cu masina. Doamna Ibi continua explicatiile indignata: "Zoli e un ... cum se spune aia ... nenorocit: pofteste la iubita lui Kurto Peter, politistul mai inalt si blond, la Ilonka! Tare-i frumoasa Ilonka, dar e cam asa ..." si face un gest cu mana care in sudul Italiei ar inseamna "Nu dau doi bani pe ceea ce-mi spui" dar care aici cred ca inseamna "Inima zburdalnica, ochi lunecosi!".

Nu inteleg nimic si imi termin cafeaua rece, urmarind cum doi vlajgani care pareau sa stie ce aveau de facut, ridica pe patru roti caruta, o incarca cu lemne si dispar in mai putin de jumatate de ora.

Seara, in micul birtulet al taberei spotive din Toplita, Kurto Peter examineaza cu interes pansamentul urias de pe capul lui Zoli, il imbratiseaza si il saruta zgomotos pe obraji: "Arati ca o papusa!". Zoli are vanatai mari si negre ca masca lui Zorro in jurul ochilor, iar Peter este rosu ca un rac si plange. Ma recunosc amandoi, ma saluta fara prea mult chef apoi continua sa bea impreuna.

Tatal lui Zoli e la bar cu celalalt politist. Ma asez langa ei, comand un "Ciuc" si intreb daca toata lumea e bine. Celalat politist imi raspunde ca totul e ok si ca micul conflict intre Zoli si Peter a luat sfasit.

"Pai si Ilonka?" intreb "Cu cine ramane, cu Zoli sau cu Peter?". "Dracu s-o ia de curva!!!" sare tatal lui Zoli "E cu Gabor Szilard la Mures, la disco!". "Ii rup eu spatele cand s-o intoarce" zice si celalalt politist, indignat si autoritar.

Ridic din umeri nedumerit si imi trag berea pe tejghea indepartandu-ma putin de cei doi. Barmanul pare ca-mi intelege confuzia si ma scoate din ceata: "O sa o bata pana ii vin mintile la cap, doar e fratele ei! Si ce rusine, tata lor e seful politiei de aici de la noi din Toplita! Asa ceva!!!"

Imi termin berea si plec spre casa doamnei Ibi sperand sincer ca Ilonka si Szilard se fut de le sar capacele la Targu Mures.

Fobii cu "a"

Vecinul meu are o masina decenta, curata si, din cate mi-am putut da seama, in perfecta stare de functionare. Insa nu o conduce el. De fapt condusul masinii il deranjeaza intratat incat atunci atunci cand se da jos de la volan, cu privirea pierduta si cu un usor tremur al mainilor, pot sa-i remarc o pata enorma, rosie in jurul gatului. Acesta ii dispare dupa cateva minute, cand se linisteste si se indeparteza de masina. Asa somatizeaza el stresul, am mai vazut pata atunci cand pleca din casa cu capul in pamat sub sudalmile birjaresti ale nevesti-si.

Din cate mi-am putut da seama sufera de o forma de amaxofobie. De aia lucreaza la CFR ... De aia nu a putut concepe timp de cincizeci de ani sa calatoreasca altfel de cat cu trenul ... Dar presiunea enorma la care a fost supus, de catre sotia responsabila cu conducerea destinelor familiei, de a intra in randul oamenilor ("asa ca sa ajungem mai repede la mama ... ca la Racovita nu e gara"), l-au determinat sa-si cumpere masina (un Volkswagen Golf rosu).

Bietul om nu poate nicidecum sa se urce in ea. Cand se apropie de masina parcata cuminte in curtea imobilului, il trec transpiratiile. Perspectiva de a sta intr-un vehicul care se misca independent (nu pe sine metalice dupa un orar bine stabilit) ii declanseaza ingrozitoarea fobie. Simte ca il lasa genuncii, incepe sa transpire, limba i se umfla in gura si mana in care tine cheile incepe sa-i tremure necontrolat. Cu greu reuseste sa deschida portiera si sa se aseze pe scaunul soferului. Nici nu mai stie daca il sperie mai tare mersul cu masina sau condusul ei. Dupa cateva incercari nereusite, intr-un tarziu, isi prinde centura de siguranta si porneste motorul. Piciorul ii tremura asa de tare pe ambreiaj incat nu reuseste sa plece de pe loc decat cu zvacnituri care se opresc in bordura rondoului de flori din curte. Iese din masina, isi desface gulerul de la camasa dand la iveala gatul rosu si iritat, apoi il striga pe fiul sau sa-l ajute sa scoata macar masina din curte. Apoi renunta definitiv la intentia de a-si conduce masina si il roaga pe "ala micu" sau sa il duca la destinatie.

Nici pe bancheta din spate nu se simte in siguranta, dar este hotarat sa nu se lase influentat de frica viscerala pe care i-o provoaca dihania cu patru roti. Pe bancheta din spate reuseste totusi, sa se stapaneasca mai usor. Transpira abundent, valuri de greata il napadesc. Pana la urma ajunge la destinatie ... isi face treaba.

A avut nevoie de trei examinari, doua spagi si un efort de vointa aproape supraomenesc ca sa isi ia carnetul. De atunci nu a condus nici o masina pana cand si-a cumparat-o pe aceasta: cinci ani de economii, in detrimentul reparatiilor la acoperis (atat de necesare), doar ca sa-i faca pe plac sotiei. Probabil ca s-a simtit mizerabil in toti acesti ani.

Si totusi il invidiez sincer deoarece vecinul meu face parte dintr-un club select, clubul persoanelor ale caror fobii incep cu litera "a". Acestea sunt fobiile elegante, pentru snobi. Doar persoanele deosebite au fobii care incep cu litera "a". Numai un spirit cu totul exceptional poate fi speriat de: opinii (Allodoxaphobia),  infinit (Apeirophobia), haos (Ataxophobia), imperfectiune (Atelophobia), astre (Astrophobia), esec (Atychiphobia) sau chiar aur (Aurophobia) si cultura engleza (Anglophobia). Noi restul, trebuie sa ne multumim cu celelalte litere ale alfabetului, cu care incep denumirile fobiilor banale.

Fobiile mele incep cu alte litere si, din cate stiu, sunt fobii pentru prostime. Fobii triviale, comune ... De aceea nu ma prea mandresc cu ele.

Oricum, promit ca o sa revin asupra subiectului.




P.S. Pentru edificare, iata o lista a fobiilor care incep cu litera "A"

Achluophobia = frica de intuneric
Acousticophobia = teama de zgomot
Acrophobia = frica de inaltimi
Agoraphobia = teama de spatii deschise sau locuri aglomerate
Ailurophobia = teama de pisici
Alektorophobia = teama de pui
Alliumphobia = teama de usturoi
Allodoxaphobia = teama de opinii
Altophobia = teama de înălţimi
Amaxophobia = teama de a calatori într-o maşină
Ambulophobia = teama de mers pe jos
Ancraophobia / Anemophobia = teama de vânt
Androphobia = teama de oameni
Anglophobia = teama de Anglia, cultura engleză,etc …
Anthrophobia = teama de flori
Antlophobia = teama de inundaţii
Anuptaphobia = teama de a rămâne singur
Apeirophobia = teama de infinit
Aphenphosmphobia = frica de a fi atins
Apiphobia = teama de albine
Apotemnophobia = teama persoanelor cu amputatii
Arachnophobia = teama de păianjeni
Arithmophobia = frica de numere
Arrhenphobia = teama de oameni
Arsonphobia = teama de foc
Astraphobia / Astrapophobia = teama de tunete şi fulgere
Astrophobia = teama de stele / spaţiu
Ataxophobia = teama de dezordine, haos
Atelophobia = teama de imperfecţiune
Athazagoraphobia = frica de a fi uitat sau ignorat
Atychiphobia = teama de eşec
Aurophobia = teama de aur
Automatonophobia = fica de manechine de ventriloc, creaturi animatronice, statui de ceară
Automysophobia = frica de a fi murdar
Autophobia = frica de a fi singur
Aviophobia / Aviatophobia = frica de zbor

 
Si iata si un domn care se lauda ca-l poate vineca pe vecinul meu:
http://www.youtube.com/watch?v=bmDHPAwkTX8

Srpska mioritza ...

Cu toate ca au formule de politete neintalnite in spatiul "Carpato-Danubiano-Pontic", in ciuda faptului ca, stapaniti totusi de o xenofobie aproape viscerala, stiu sa fie gazde minunate si prieteni de nadejde, sarbii sunt in esenta niste neciopliti.

Pentru mine, obisnuit sa bat Romania in lung si in lat si care m-am lovit de forme spectaculoase ale proastei cresteri romanesti, diferenta dintre mitocania mioritica si grobianismul sarbesc, pare inca prapastie de netrecut. Cred ca cel putin zece ani le va trebui sarbilor ca se treaca de la comportamentul necivilizat de pe sosele sau mijloacele de transport in comun (doamnele care au mers cu autobuzul prin Beograd stiu ce zic), la mitocania tipic romaneasca (pe care o simt ca un pas inainte spre civilizatia occidentala). 

Da de unde, veti zice, mitocania e inradacinata in codul genetic al sarbilor si romanilor deopotriva, lucrurile astea nu se schimba! Probabil ca aveti dreptate, dar trebuie sa va amintesc ca cei mai faimosi barbari ai nordului Europei au urmasi cuminti pe la Copenhaga.

Si oricum vecinii nostri de la sud-vest au potential. Pot invata! Au dovedit asta.

Au invatat mai intai toleranta (autostrada lor se numea : "Bratstvo i jedinstvo" adica Fratie si unitate), au invatat mecanismele hegemoniei (ora exacta se dadea la Beograd pentru albanezul din Pristina ca si pentru slovenul din Nova Gorica deopotriva), apoi au reeditat dosarele urii (ultimele masacre etnice sau religioase din Europa), iar acum invata resemnarea.

Insa nu resemnarea mioritica, ci resemnarea lui King Kong de pe Empire State Building cand realizeaza ca mitralierele biplanelor l-au ciuruit si nu mai poate sa se tina de antena radio ("Un fleac, m-au ciuruit!). Resemnarea bestiei ranite mortal care intelege ca mai are doar cateva secunde ca sa se impace cu lumea inainte sa inchida ochii pentru totdeauna.

Sau resemnarea taximetristului cu sase pachete goale de "Best" pe bordul Citroenului murdar care in dreptul cladirii fostului guvern al Yugoslaviei imi spune aratandu-mi o cladire enorma din Novi Beograd : "Aici era guvernul unei tari mari si puternice, acum e ceva minister." "Ce minister?" intreb. “Ministarstvo nista!” – ministerul nimicului. Acum guvernul e pe partea cealalta, peste pod … dar nu prea e guvern… nu prea e nimic”.

Dealtfel se prea poate ca miorita sarbeasca sa aiba miros de sange de baci vrancean si ungurean ucisi inainte de caderea serii, in timp ce oita preferata a baciului sarb statea "de sase". Se poate ca dialogul dintre baciul sarb si miorita lui, sa se rezume la niste ordine scurte, dupa care oierul, taras pe burta cu cutitul in dinti, se indreapta spre tabara adversarilor. Iar pe inserat, dupa ce isi va fi spalat cutitul de sangele vrajmasilor, se poate ca oierului sarb sa-i treaca prin cap sa o puna pe miorita la protap, la foc mic, ca sa sarbatoreasca victoria.

http://www.trilulilu.ro/damavideo/d46db0ad1b2a93

P.S. Mare atentie la melodia din fundalul clipului ...

Rapova City

Probabil ca va sunt familiare casele razlete, mici, murdare, fara garduri de la marginea satelor de prin Ardeal sau Banat ... adica "tigania".

De fapt ele sunt singurele ghetouri ramase in picioare in Europa, ghetourile tiganesti de la noi. Cineva imi sugera ca ar fi asemanatoare celebrelor "slums" din Mumbai sau "favelas" din Rio de Janeiro dar a trebuit sa-l contrazic: acelea sunt cartierele sarace dezvoltate salbatic, aleator la maginea marelor orase, datorate saraciei urbane iar acestea sunt rezultatul segregatiei aplicate tiganilor de peste o suta de ani.

Casele tiganesti de la marginea satelor au aparut ca urmare a interdictiei tiganilor de a se stabili in sat. Cele cateva familii tiganesti stabilite la marginea satului, interactionau minimal cu comunitatea: prestau munci ziliere prin gospodariile "pauarilor" si ocazional curatau cate o hazna sau un grajd prin vecini. Daca iti murea un animal, nu trebuia decat sa chemi tiganii sa vina sa ti-l ia din batatura. Cand mai faceam o boacana, una din amenintarile "clasice" ale copilariei era: "Daca nu esti cuminte, chem tiganii sa vina sa te ia"!

Copil fiind imi imaginam cum tiganii de la marginea Lenauheimului fierbeau cadavrele gainilor moarte pe care le luasera din curtea bunicilor mei (se imbolnavisera si timp de vre-o trei zile au murit aproape jumatate) si apoi se ospatau din supa aceea ce mai continea si pisica vecinei de peste drum (calcata de tractor) si iedul fatat mort de celebra "capra a vecinului" de la coltul strazii.

Mi-e teama ca in unele cazuri realitatea nu era prea departe de imaginatie ...

In Jimbolia, acest ghetou are si un nume: Rapova. Asa se numeste si strada, care intre timp are si un trotuar pietruit, casele au curti, garduri si, in afara de faptul ca este izolata, nu mai aminteste cu nimic de perioada in care tiganii tolerati la marginea urbei, aveau doar un traseu bine stabilit pe care puteau sa se deplaseze prin oras (anumite strazi ce duceau spre centru sau spre cea mai apropiata pravalie). In copilarie nu am calcat niciodata pe acolo ... de frica. "Rapova City" era teritoriu tabu.

Cu timpul, mai ales in perioada postcomunista, tiganii mai avuti, s-a mutat in oras, si-au cumparat case pe care le-au decorat cu prostul gust specific, au tot felul de ocupatii si, teoretic, se bucura de toate drepturile cetatenesti, garantate constitutional (bineinteles si de libertatea de miscare). De mult nu mai functioneza legile segregatiei rasiale asa ca tigani poti gasi acum peste tot prin Jimbolia. Unii si-au pastrat obiceiurile din satra-ghetou, sunt galagiosi, murdari si neplacuti iar altii (din pacate prea putini) sunt oameni respectabili, apreciati de comunitate.

Mi-am amintit de Rapova zilele trecute cand strabateam un sat maricel din judetul Bihor, cu populatie majoritar maghiara. La marginea satului imi sare in ochi micul cartier tiganesc: 17 sau 18 case, aproape identice (probabil cu doua camere, cu doua ferestre spre strada, cu acoperis din prefabricate, cu WC-uri micute la cativa metri in spate), aliniate pe doua randuri dar fara garduri si curti, printre care se jucau o droaie de copii galagiosi. De fapt singurul lucru care le deosebeste este culoarea: unele sunt portocalii si altele verde deschis.

Iata tiganii, obisnuiti cu "tigania" insalubra, mutati in case noi, curate etc. O initiativa laudabila, nu?!

Nu prea cred ...

Spuneti asta celorlalti sateni care ar fi vrut, probabil, ca banii comunitatii sa fie cheltuiti pe canalizare.

Dar mai ales spuneti asta puradelului (dintre cei putini trimisi sa invete carte) care trebuie sa raspunda intrebarilor colegilor de la scoala: "Tu in ce casa stai: din aia verde sau din aia portocalie?".

Dupa o astfel de intrebare eu nu as mai fi calcat niciodata in scoala si m-as fi apucat de a doua zi de furat.

P.S.

Prin alte locuri e mai rau:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5961661-cele-11-porunci-ale-maghiarilor-din-sancraieni-catre-tigani-lege-cainii-faca-gospodarie-inregistreze-caii-nu-mai-fure-adune-lemne.htm

1 Aprilie

In legatura cu ultima mea postare trebuie sa mentionez ca orice asemanare cu persoane, fapte, locuri sau intamplari reale este accidentala si neintentionata ... pe parcursul zilei de 1 Aprilie.

Ma bucur ca unii dintre voi chiar au cautat pe Google cine este Dragan Milovanovici zis "Kunta". Deoarece personajul e pur fictiv, trebuie sa va multumiti cu fotbalistul de la FK Borac Čačak, care sper din tot sufletul ca este bine si sanatos.

Va urez un Paste fericit!

Cosmin Motisan

P.S. promit ca de acum voi insemna intr-un anume fel toate posturile pur fictive ca cel de ieri. In afara de acela, doar cel cu "Ziua Mondiala a Rinichiului" se mai poate incadra in aceasta categorie, cu toate ca ambele contin personaje schitate din realitate.

http://www.museumofhoaxes.com/hoax/aprilfool/

Pile

Mic, indesat, cu parul valvoi si cu ochelari vesnic unsurosi si opaci, Pile (Puiu - in limba sarba) era un individ destul de cunoscut prin Timisoara. Nascut in Beograd, avea afaceri in oras de vreo cinicisprezece ani: facuse comert cu haine vechi din Suedia apoi un chiosc cu pleskavita in Complex (cea mai buna Pleskavita Gurmaneasca de aici pana la Pancevo) care a fost transformat mai tarziu in fast food. Dupa ce Sanepidul a pus lacatul pe pravalia din Complex (din motive cat se poate de intemeiate) isi deschide un restaurant cu specific sarbesc in bucataria caruia se lauda ca gateste "un bucatar de acasa", adus cu mari sacrificii de la Beograd.

In afara de restaurant, toti cei ce l-am cunoscut, am banuit ca mai facea bani cu ceva, dar Pile nu ne lasa intrevedem nimic. "Mai am cate ceva pe acasa" spunea, si cu asta explicatiile sale despre averea din care au rasarit: vila din Dumbravita, casa de vacanta de la Valiug, Porsche-ul Cayenne si terenul de tenis din Sag (unde nu jucau decat prietenii, pe baza de invitatie), se cam terminau.
M-am gandit ca omul vrea sa ramana in anonimat, e discret si linistit: calitatii pe care nu le intalnesti des pe la oamenii de afaceri locali, cu atat mai putin sarbi.

Ieri seara cand cadavrul sau a fost pescuit din Bega de catre detinutii care lucreaza la montarea dalelor de pe malul stang al canalului, din gaura din frunte ii curgea apa, si asta deoarece ii lipsea o parte din creier si din osul occipital. Politia, care se ocupa de caz, nu spune nimic, dar pentru toti a fost clar ca e vorba de un asasinat in stil mafiot.

Cum urbea noastra este ahtiata dupa barfe, au aparut si tot felul de versiuni: ca avea datorii la camatarii sarbi, ca era un fost membru al clanului din Zemun, ca ar fi avut relatii cu mafia sarbeasca din Stocholm si ca afacerea lui cu haine vechi din Suedia nu era decat un cover-up ieftin. Ba, dimpotriva, ca e fost membru al Drzavna Bezbednost si ca ramasitele bandei din Zemun l-ar fi lichidat ...

O sumedenie de prostii.

Ciudat este si faptul ca nimeni nu l-a vazut calatorind in afara granitelor, ca nimeni nu i-a vazut vreodata pasaportul, ca nu avea sotie, copii, rude in Serbia sau altundeva. Nimeni nu-si aminteste sa-l fi auzit spunand ca pleaca in concediu in strainatate si dealtfel nici "acasa" nu poate spune nimeni concret ca l-a vazut plecand, doar presupuneri. Singura persoana despre care Pile afirma ca-l iubeste neconditionat era mama lui care "e acasa ... are saptezeci si doi de ani, si e sanatoasa tun" ... Doar ca nimeni nu-si aminteste sa-l fi auzit pe Pile spunand ca a fost sau are de gand sa mearga sa o viziteze.

Dragan, cel mai bun prieten al sau, se imbatase aseara de necaz si plangea in restaurantul din Unirii. Mi-a spus printre lacrimi ca numele adevarat al lui Pile era tot Dragan, Dragan Milovanovici si ca tizul sau se folosise si in acte de un alt nume "de parca ii era rusine cu numele lui ortodox". Cand la televizorul din restaurant poza lui Pile apare la stirile, Dragan insfaca sticla de vin muntenegrean rosu (Vranac), pe jumatate plina, de pe masa si o arunca spre ecranul cocotat pe suportul de perete.

Ajung acasa si bag pe Google ... Dragan Milovanovici zis "Kunta", cautat pentru crime de razboi in Croatia si condamnat, in contumacie, la 12 ani de inchisoare de catre Tribunalul de la Haga.

Apoi imi amintesc un cantecel pe care il canta cand se imbata:

"Slobodane, Slobodane sali nam salate,
Bice mesa, bice mesa klatcemo hrvate"

(Slobodane, Slobodane trimite-ne salate,
Va fi carne, va fi carne, vom macelari croati)

R.I.P Pile ... sau cu te vei fi numit ...




http://www.search.com/reference/War_criminals