Pe la mijlocul drumului dintre Sighisoara si Brasov, inainte de Rupea, doar daca stii ce cauti, gasesti indicatorul "VISCRI" la dreapta. Te lovesti apoi de un drum ingust dar decent si dupa cateva curbe, prin peisajul adorabil cu dealuri acoperite de fanete si livezi, intri in satul Viscri. La intrare grajdurile fostului IAS din localitate par parasite, iar dupa aceea drumul se infunda putin insa dupa prima cotitura rasar casele sasesti, albe si triste. Nu gasesti pe nimeni pe strada principala pe care sa-l intrebi unde este frumoasa bisericuta fortificata, dar poti banui ca o gasesti in susul dealului ca dealtfel orice cetate taraneasca din imprejurimi.
Am ajuns acolo, in urma cu mai multi ani, cu scopul de a vedea, macar pe dinafara cetatea despre care citisem intr-un numar dintr-o revista de istorie ca ar avea cea mai bine conservata biserica fortificata saseasca. Satul pare parasit iar eu trag pripit concluzia ca aici nu locuieste nimeni si ma consolez cu ideea ca nu am nici o sansa de a vorbi cu cineva. Totusi dupa cateva sute de metri, vad o casa curata, zugravita proaspat, cu lemnaria ingrijita si cu cateva muscate in ferestre. Cobor din masina si caut o sonerie. Inutil. Apoi incerc usa de la intrare. Incuiata.
"Nu aveti voie sa intrati! aud o voce din spate. E proprietatea Coroanei Britanice!"
Zambesc la gluma si ma intorc. Ma saluta o femeie trecuta de cincizeci de ani, roscovana, pistruiata imbracata ca nemtoaicele pensionare revenite in tara cu ocazia vacantei de Paste, hotarata parca sa ma abata de la gandul meu de a explora mai departe satul.
"Sunt ambasadorul Romaniei la Viscri. Anuntati-o pe regina va rog!"
"Nu va suparati dar chiar nu se poate! Casa aceasta a cumparat-o Printul Charles acu' doi ani cand a vizitat satul. Nu stiu daca e proprietatea Coroanei sau a lui ... Cu ce va pot ajuta?"
"Vreau sa vad cetatea!"
"E mai sus, va conduc eu"
"Chiar a fost aici Printul Charles?"
"Da ... si a cumparat casa aceasta! Stati sa va povestesc ..."
Pana la poalele dealului primesc o minunata poveste despre un popor adus din Saxonia ca sa apere hotarele civilizatiei catolice si care a ajuns sa se baricadeze in interiorul unor comunitati atat de ermetice incat a rezistat mai bine de cinci sute de ani. Lovitura de gratie i-a dat-o comunismul. Femeia ma livreaza mandra curatorului, ca pe o prada culeasa din salbaticie, si apoi dispare.
Curatorul, un individ maruntel si adus de spate, imi arata micul muzeu din casa parohiala. Imi prezinta apoi cetatea. Incaperile in care se pastrau putinele arme sau cele in care se pastrau in comun: slanina, faina, alimente de importanta vitala pentru sat. Daca trebuiau sa fuga din calea vreunei nenoriciri venite calare "De la rasarit! Dar nu numai ..." alimentele atat de importante, ii asteptau cuminti in cetate. Multe lucruri se faceau in comun: construirea caselor, exploatarea padurilor din imprejurimi, recoltele. Nimic nu se pierdea, nici macar materialul genetic. Pana in anii cincizeci nu se stiuse de vre-o casatorie in afara comunitatii. Iar apoi neintelegerile conjugale se rezolvau tot in cetate. Cuplul era interogat de o originala "Comisie de impaciuire" iar apoi era inchis cateva zile intr-o camera a cetatii cu un singur pat, o singura farfurie si o singura lingura, ca sa imparta din nou crestineste tot.
"Si daca nu se impacau nici asa?" intreb.
"Divortau ... da' era mare rusine! Ramaneau singuri".
"Uite vezi piatra asta?" imi spune curatorul aratandu-mi un bolovan maricel cat un taburet, de forma aproape cilindrica, bine lustruit, asezat chiar la poarta bisericii. "Aici erau asezati cei ce au facut vre-o boacana, duminica, atunci cand oamenii intrau la slujba. Toata lumea ii certa si se uita dojenitor la ei. Apoi acestia asistau la slujba din usa bisericii si cand era gata trebuiau sa se aseze din nou pe piatra rusinii. La plecare satenii ii indemnau sa se indrepte!"
"Pai vad ca e destul de lustruita!" spun eu pe un ton provocator.
"Au fost vremuri grele cand mai in fiecare duminica statea cineva pe piatra, uneori chiar doi-trei ..."
"Cand? In timp de seceta sau foamete?" intreb "Se apucau unii de furat?"
"Da de unde! Atunci nu era mai nimeni. Atunci cand lucrurile merg prea bine o iau oamenii razna!"
Mai aflu ca Printul Charles are nu una ci doua proprietati in sat, ca in rest satul e populat de tiganii care s-au aciuat prin casele sasesti de prin anii saptezeci si optzeci, pe masura ce nemtii le paraseau: "Atunci erau buni ca mai lucrau cu ziua la Gostat, acum fura ce prind."
"Printul e vecin cu tiganii?" intreb, mai mult in gluma.
Curatorul zambeste amar si imi arata drumul spre iesire.
O iau din loc spre Rupea pe un drum ce duce spre un sat ce se numeste destul de ciudat "Dacia". Ajung la o rascruce si ma vad nevoit sa dau cu banul insa ma scoate din dilema un baiat aflat la marginea drumului, intr-o romana stalcita:
"Daca duci la Rupea eu arat drumu'!"
"Hai sus! Cum te cheama?"
"Heinrich ... Heini daca vrei asa! Sprichst du nicht Deutsch?"
"Ja!"
"Das ist schon besser!" imi spune zambind.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu