Lucian (I)

"Afara sunt unsprezece grade dar apa e mult mai calda, are peste saisprezece, daca nu s-o fi racit peste noapte!" isi spune Lucian in timp ce pedaleaza cu putere spre balta de la marginea orasului. "Mi-e frica. Foarte frica. Dar nu se poate intampla nimic. Doar am calculat totul. Dupa ce ajung la balta trebuie sa ma linistesc, sa ma concentrez, frica este dusmanul concentrarii, spune profu' de mate la fiecare teza. O sa ma catar incet, pana sus, ma linistesc, ma ghemuiesc, sar, apoi capul intre maini si mult aer in piept ... Da, totul va fi bine."

Asa isi facea curaj pustiul de unsprezece ani in timp ce se apropia de  momentul in care va sari de pe bratul draglinei in balta adanca si rece a fabricii de caramida de la marginea orasului.

Pe malul din lut galben al imensei balti insa, lucrurile nu mai par asa de simple. O briza rece, venita parca de nicaieri ii ravaseste parul si ii patrunde sub camasa. "Cu pielea asta de gaina nu pot sari. Poate ar trebui sa verific totusi, noptile trecute a fost frig. Apa trebuie ca are peste 16 grade, dar nu mai sunt sigur. Nu cred ca fac soc termic. Va fi bine"

De doua saptamani Lucian calculase meticulos totul: adincimea apei, inaltimea bratului draglinei, masurase temperatura apei, temperatura aerului, viteza vantului, credea ca are totul sub control, dar vantul asta, de unde a venit vantul asta?!

" Nu, am hotarat ca azi e ziua potrivita pentru Marele Salt. Azi voi sari. Oricum se raceste vremea, vantul bate dinspre nord. Bunicu stia: cand bate dinspre nord aduce nori de ploaie. Nu mai prind eu o zi asa de buna, chiar daca nu e soare. Si e aproape noiembrie, daca mor, nu vreau sa fie de ziua mea. Trebuie sa sar azi."

Gol pusca si clantanind din dinti se catara incet pe enormul brat al excavatorului ruginit. Ii este frica, frica asa cum nu i-a mai fost vreodata in viata.

"Frica e un sentiment ciudat. Iti anesteziaza membrele, nu mai simti frigul si nici niturile ruginite sub picioare. Tremuri dar nu te zgaltai ca atunci cand ai fost dat afara de la ora de sport pentru ca nu ai vrut sa faci exercitiul la franghia ce atarna oarecum nesigur din tavan. E un tremur usor care iti incalzeste corpul si te pregateste pentru Marele Salt."

In ciuda frici, are un sentiment de bine. Stie ca de acum inainte va fi stapan pe situatie. Pe care situatie? Pe orice situatie! Asa ii raspunsese Bunicu' la intrebarea: cand ma fac barbat?

 "Barbat o sa devii cand vrei tu, dar numai tu o sa stii asta! Si apoi o sa fi stapan pe situatie."

Lucian stia ca peste cateva clipe va deveni barbat.

Se uita imprejur. Trebuie sa fie singur, absolut singur. Daca l-ar vedea cineva, Marele Salt ar parea doar un gest de teribilism. Lucian trebuia sa fie sigur ca nu-l va vedea nimeni, mai mult, in cazul unui accident cineva ar putea sa-i acorde primul ajutor. "In felul asta nu devin barbat!" isi spuse cand reusi sa se ridice in picioare pe cele doua roti mari de la capatul bratului de otel.

Reuseste cu greu sa-si tina echilibrul din cauza vantului dar si din cauza spasmelor involuntare in care se transformase tremuratul. Se uita in jos, la cativa centimetri sub apa se afla cupa enorma a draglinei. Acum se afla la aproape saptesprezece metri de luciul apei. In cateva secunde Lucian rememoreaza totul. Calculase foarte exact: bratul se putea ridica pana la doisprezece metri si saizeci si patru de centimetri atunci cand este inclinat la patruzeci de grade, iar de pe mal pana la luciul apei sunt inca patru metri si douazeci de centimetri iar pentru un salt de la saisprezece metri si optzeci si patru de centimetri avea la dispozitie aproape trei metri si saptezeci de centimetri de apa. Cu tehnica potrivita, aceasta adancime trebuie sa fie mai mult decat suficienta pentru a nu se lovi de fundul apei. Problema ramanea insa cupa draglinei, a carei silueta amenintatoare se distinge vag sub apa incretita de vantul care parca batea mai tare acolo sus. Trebuie sa sara inainte, cel putin doi metri pentru a evita cupa. Si pentru asta nu are la dispozitie decat o solutie: sa se ghemuiasca inaintea saltului si sa se impinga inainte cu putere cu picioarele. Exersase de sute de ori acasa in curte, de pe un bustean, pe salteaua veche cu arcuri pe care bunicu o aruncase in fundul curtii.

"Ma ghemuiesc cu mainile pe langa corp, ma las usor inainte si cand simt ca imi pierd echilibrul ma imping cu toata puterea din picioare. Apoi, capul intre maini, aer in piept si ... asta e!"

"Dar vantul asta, prea bate din fata. Oare cat ma poate impinge inapoi. Trebuie sa astept sa se linisteasca putin, sa prind momentul intre doua rafale."

Rafalele alterneaza aproape ciclic cu momentele de acalmie. Lucian, ghemuit in varful bratului metalic, inspira si expira odata cu rafalele de vant pentru a le prinde ritmul. Se uita inca odata imprejur. Nu e nimeni. E bine!

"O sa fiu barbat. Si numai eu o sa stiu!"

Peste cinci minute pedaleaza furibund inapoi spre oras.

"Cum a fost apa? Nu mai stiu, nici n-am simtit-o. Abia imi simt mainile si picioarele. Am putin sange pe genunchi, cred ca de la cupa ... am fost aproape. Niste noroi gaben sub unghii. Am atins oare fundul sau m-am murdarit cand m-am catarat pe mal? Nu mai stiu. Nu mai conteaza. Am sarit. Am facut Marele Salt. De acum sunt barbat!"

Il inunda un sentiment de implinire ca un val de caldura prin tot corpul. Se opreste din tremurat. Pedaleaza mai incet si isi indreapta spatele usor uitandu-se in jur.

"De azi sunt barbat. Si numai eu stiu asta!"

(va urma)

Heini (V)

"Ati spus ca il cunosteti?! Sunteti prieteni cu familia Cristoforeanu?" intreba femeia de langa mine intimp ce eu ma chinui sa-mi strecor masina printre zecile de masini parcate haotic in praful de pe marginea drumului.

"Nu doamna, de fapt l-am intalnit cu cativa ani in urma ... sau asa cred, era un copil pe atunci!" 

"Da, stiu ca a mai fost in Romania. Familia Cristoforeanu sunt cei care il au in grija acum. Credeam ca ii cunoasteti." Diriginta ofteaza incercand sa se aseze comod si sa-si puna centura. "Heini nu e un baiat rau. A ajuns in clasa mea printr-un program de reintegrare a minorilor pe care guvernul german il desfasoara la noi. Am fost prevenita, ca e antisocial, violent, ca s-ar putea sa aibe accese de furie. Am inteles ca in Germania a dat foc unei benzinarii. M-am speriat la inceput dar m-am speriat degeaba. In tot timpul asta nu s-a intamplat nimic, chiar nimic. Dimpotriva, e un copil linistit. Nu are rezultate prea bune la invatatura dar isi da silinta. Are o gramada de carente. Stiti ca are aproape optsprezece ani. A fost si la reeducare ..."

"Stiu!" o intrerup "Dar ce-i cu iesirea asta? Ziceati ca a fost cuminte!"

"Asta e o cu totul alta problema. Nici nu stiu daca ar trebui sa va spun lucrurile astea." Lasa apoi ochi in pamant si isi plimba mina peste bordul masinii. "A fost un scandal monstu!"

"Spuneti-mi ce vreti dar nu uitati sa-mi aratati incotro sa o iau. Nu stiu unde mergem ..."

"Pe scurt, Heini s-a indragostit de o colega de clasa. Nu e nimic anormal in asta ... aproape toti au "prietena". Problema e ca s-a indragostit de Cristina D. Stiti care, nu ?!"

"Nu, adica ar trebui sa o stiu? De unde?"

"Tatal ei este domnul D., patronul grupuluil de firme D. ... Intelegeti?"

"Aaa! Da, stiu despre cine este vorba. L-am cunoscut personal cu o anumita ocazie. Un tip OK ..."

Franez brusc a treia oara si poseta terfelita a doamnei diriginta isi desarta continutul pe jos. Femeia isi desface centura si incearca sa stranga lucrurile de prin masina.

"Nu stiu, la sedintele cu parintii venea doar sotia ... o femeie linistita si politicoasa."

"Si, ce s-a intamplat?"

"Ce sa se intample, un scandal monstru! Cristina avea un prieten, de doi ani,  din clasa a sasea. Pe baiatul unui coleg, profesor de fizica. Toata cancelaria a barfit pana cand cineva a avut ideea monumentala sa ii spuna lui Heini sa o lase in pace pe Cristina. Ca nu-i de nasul lui. Ca taica-su e, vezi doamne, mare om. Ca fata are prieten ... Prostii! Spune-i asta unui copil si o sa-ti fuga in lume ... sau mai rau." Ofteaza din nou si isi aranjeaza ochelarii cu un deget.
Imi aminteste de profesoara mea de matematica din liceu: tinea tot timpul o creta in mana si isi ridica ochelarii cu degetul mic. De obicei isi atingea si varful nasului cu mana si se umplea cu creta. Era o femeie inalta si uscativa cu un nas proeminent, vesnic alb. Ii spuneam "Everest"!
"Asta e problema: nu mai citeste nimeni clasicii! Romeo si Julieta ...  Partea proasta e ca fata s-a plictisit destul de repede. Asa sunt copii la varsta asta, se aprind repede dar ii tine putin!"

"Toti am fost asa" incerc eu un cliseu.

"Lui Heini, in schimb, nimeni nu i-a putut scoate din cap ideea ca profesorii, colegii, ma rog ... scoala, l-a despartit de Cristina." 

"Si Cristina unde era in seara asta?"

"Nu stiu cum, cred ca avea spioni in cancelarie mama Cristinei, toata poveste asta a ajuns la urechile lor. Au participat la organizarea evenimentului, au dat bani, aranjamentele florale erau de la firma doamnei D. Dar in ultima zi mi-au spus ca s-a imbolnavit fetita si ca nu poate veni la banchet. Era cusuta cu ata alba toata povestea, mai ales ca Sergiu, baiatul colegului de fizica, din gelozie sau teribilism, a ajuns noaptea trecuta la judetean in coma alcoolica."

Femeia termina de strans continutul posetei de pe jos, isi pune din nou centura de siguranta si se aseaza confortabil pe scaunul masinii.

"Faceti giratoriul si o luati spre fabrica de bere."

Nu apuca sa termine propozitia si un dobitoc ma loveste chiar in dreptul portierei de care era sprijinita doamna diriginta. O bubuitura. Gust de pudra de talc in gura si miros de praf de pusca. Masina mea se opreste intr-o bordura si cel care m-a lovit se lipeste si el de bordura de beton.

Salvare, politie, buza sparta, declaratii, alcolemie ... doamna diriginta, cu toate ca nu e lovita (apucase sa isi puna centura cu cateva secunde inainte de impact) isi revine mai greu din soc si e transportata la spital ... Am avut noroc, individul care ne-a lovit era beat si confundase frana cu acceleratia. Plecase de pe loc. Nu a avut timp sa ia viteza.

Batrana profesoara, in timp ce-i fixau gatul cu un guler de plastic si o urcau pe targa ambulantei, imi sopteste adresa familiei Cristoforeanu:

"Vedeti ce face Heini! Sa nu se intample o tragedie ..."

Dupa aproape doua ore, aveam slabe sperante sa il mai gasesc pe Heini.

Prin cartierul de blocuri, prost iluminat, imi caut cu greu adresa cu ajutorul unei lanterne pe care o salvasem din bordul masinii.

Langa mica scara de la intrarea blocului, o dala veche si lustruita, din beton fusese martora probabil multor jocuri de copii, certuri domestice, saruturi de indragostiti, partide de table si sprituri intre vecini.

Il gasesc pe Heini cu capul in pamant si cu o tigara aproape stinsa intre degete, asezat pe placa neteda din beton, ca odinioara, in Viscri la intrarera in biserica, cei vinovati de conduita proasta.

Nu apuc sa-i spun nimic. Ma recunoaste dupa bombeul pantofilor. 

"Lasa-ma in pace! Mai am sase luni si o sa fiu major. Atuncio sa fac ce vreau."

"Am venit doar sa vad daca esti in regula!"

"Crezi ca nu te cunosc?" Heini se aprinde " Crezi ca am uitat de unde te cunosc?"

Se uita cu  ochii injectati in spotul lanternei si cu voce tremurata imi spune:

"Lasa-ma in pace! Cu totii sa ma lasati in pace! Vreau doar sa se termine totul si sa plec de aici!"

"Am venit sa vad daca esti OK. Am avut un mic accident cu masina ... de aia am ajuns asa de tarziu. Diriginta ta e la spital!"
"E de rau?"
"Nu cred ca e nimic grav, s-a speriat doar. Esti bine? Ce ai facut in timpul asta? Nu ai facut vre-o prostie? Nu ?!"

"Singura prostie pe care am facut-o este ca m-am nascut ... puteam sa ma strangulez cu cordonul ombilical direct in burta mamei. Daca stiam cum e aici ... nu ieseam niciodata de acolo!"

"Hai ca-ti fac eu cinste cu o Cola, daca vrei ... Si poate-mi povestesti."

"Cred ca am nevoie de o vodca dubla ca sa-ti spun tie ceva ... spionule! In spatele Spitalului Judetean e o "kneipe" non-stop."
"Da, si putem sa o vedem si pe doamna diriginta dimineata."

Zambeste si se ridica in picioare Ne indreptam impreuna spre birtul de cartier, locul unde se bea de necaz, de bucurie, de plictiseala. Locul unde se fac si se desfac aliante politice, prietenii, casnicii si slituri.
Avem o noapte lunga in fata noastra.

SFARSIT

Heini (IV)

Daca iti imaginezi ca nu vei mai vedea un om niciodata, reintalnirea cu el poate genera doar doua  stari, surpriza sau indiferenta. Indiferenta este starea in care practic nu recunosti persoana dar un beculet palpaie vag in strafundurile memoriei si tu incerci constient sa-l stingi (doar inchisesesi acel capitol in dulapul cu amitiri) iar beculetul contiuna sa lumineze totusi, asa cum, pentru cateva secunde, o mai face si filamentul unui bec spart in tavanul cuprins brusc de intuneric. Privirea aceea de pui de vulpe a pustiului pe care il luasem in masina in urma cu cativa ani ardea ca o spira de wolfram in cutia neagra a memoriei mele. Sa fie el?!

Dupa care a urmat surpinderea. N-am avut insa timp sa imi pun intrebari: "De unde stiu eu privirea asta?", "Aaaa ... el e! Ce face copilul asta aici!?"

L-am vazut doar ca se impleticeste spre micutul iaz din gradina restaurantului, se pune in genunchi, isi da jos haina si isi sufleca o manecile si apoi isi scufunda ambele maini in baltoaca artificiala, printre plantele acvatice maronii si ratele caraghioase, din plastic. Se apleaca si cu ambele palme facute caus, isi impinge o cantitate mare de apa pe fata si implicit pe camasa.

Isi mai scufunda o data mainile in iaz si pare ca pipaie fundul baltoacei pentru cateva clipe. Apoi se ridica in picioare si smuceste de ceva ce pare a fi un furtun de udat gradina pe care l-a gasit in apa. Trage de furtun si, cand acesta devine indaratnic, se duce pe traseul tubului de plastic pana da de un robinet pe care-l deschide dintr-o miscare.

Din furtunul galben tasneste un jet puternic de apa.

Heinise duce spre masa DJ-ului si-i da un picior. Laptopul acestuia se rastoarna si primeste un dus abundent. Dupa cateva secunde de barait infernal, instalatia de sonorizare cedeaza si in gradina restaurantului se asterne linistea.

Urmatoarea tinta e masa colegilor lui. Jetul imprastie farfurii si tacamuri. Colegii se arunca inspaimantati care incotro. Fiecare clasa are cate o masa lunga cu cate cincisprezece sau douazeci de scaune. Patru clase patru mese. Si in spate, sub un castan batran, masa profesorilor. Pana la urma nimeni nu a scapat.

Heini, cu o privire pierduta, stropeste in stanga si in dreapta, fara discernamant si rade, rade oarecum fortat, nefiresc.

"Asta va trebuie ... apa! Apa o sa va spele!" striga Heini in germana.

Copiii se imprastie in tipetele domnisoarelor cu coafurile distruse iar profesorii se impart in mod ciudat in trei tabere. Din prima fac parte cateva doamne care se ridica si fug din calea jetului de apa, a doua tabara, in frunte cu batranul profesor de sport, se indreapta amenintator spre pompierul meu dezlantuit iar a treia tabara ... Ei bine, a treia tabara o constituie cei cativa care nu schiteaza nici un gest. Raman la masa, in ciuda faptului ca au costumele ude si privesc amuzati scena. Decanul de varsta al cancelariei, profesorul de fizica Herr M., se intinde incet spre sticla de Jack Daniels fara timbru si isi toarna in pahar o doza demna de un "lumberjack". O da peste cap in cateva secunde: "Asa Heini! Spala-i! Spala-i pe toti!!!" striga. "Mai bine ii stropeai cu benzina!" spune mai mult ca pentru el "Nu ca sa le dai foc ... dar gandeste-te colega!" striga, indreptandu-se spre Herr W., profesorul de istorie, "Gandeste-te ce frica iti poate fi, cu hainele imbibate de benzina, printre fumatori, lumanari aprinse, dusmani ... O sperietura buna meritau nenorocitii astia!"

"Apa va spala!" striga Heini "Dar nu veti fi curati niciodata! Niciodata!"

Cineva reuseste sa inchida robinetul. Heini arunca furtunul din mana si tasneste spre fundul gradinii unde un gard de beton de mai mult de doi metri, acoperit partial cu iedera, nu constituie un obstacol pentru el.

In urma lui alearga o doamna in rochie de seara lunga:
"Opreste-te nu fi prostut! Nu iti distruge viitorul ..."

O opresc cu o mana pe umar:
"Cred ca il cunosc pe baiatul acela!"

"Suntet cu masina?" ma intreaba femeia.

"Da! E afara!"

"Haideti sa-l gasim, pana nu face vreo prostie! Eu sunt diriginta lui. Stiti, el are o situatie mai speciala!"

"Da, stiu! L-am intalnit in urma cu cativa ani. Sa mergem. Masina mea e in fata intrarii!"

Femeia isi ia poseta uda de pe masa si ma urmeaza. Ajunsi in masina imi spune o adresa si apoi tace brusc. Priveste in jos.

"De ce se comporta asa?" intreb.

"A, nu! Asta nu-i nimic! Mi-e frica sa nu faca vreo prostie!" apoi lasa capul in jos in timp ce incearca sa-si fixeze centura de siguranta "Tot anul a fost atat de cuminte. Nu mi-a facut nici o problema. Stiam! Stiam ca se va intampla ceva rau. Nu mai putea continua asa ..."
"Povesiti-mi va rog!"
Accelerez, adresa e in celalalt capat al orasului, e sambata seara. Toti idiotii sunt pe strazi.


(va urma)

Heini (III)

L-am lasat in Brasov pe Strada lunga, in fata unui Internet Cafe care precis nu servea cafea.

M-am gandit ca, aidoma atator personaje ciudate pe care am avut privilegiul sa le cunosc, nu am sa-l mai vad niciodata.

De data asta m-am inselat. L-am revazut pe Heini in Timisoara cativa ani mai tarziu in circumstante cat se poate de iesite din comun.

Dar iata filmul intamplarilor, asa cum le-am dedus ulterior din povesti spuse cu lacrimi in ochi si cu dintii scrasnind:

Internet cafe-ul de pe Strada lunga din Brasov s-a dovedit incapabil sa faca fata accesului de furie pe care l-a avut Heini cand a aflat ca prietena lui urma sa se marite in acea toamna. A sarit de gatul casierei, care era de fapt bunica patronului, aceasta speriata, a chemat politia care l-a fugarit pe Heini prin tot cartierul, pana cand l-a dat jos de pe un gard cu tepi metalici in care isi prinsese pantalonii si tendonul lui Ahile.

O operatie usoara la sectia de ortopedie a spitalului judetean, doua saptamani de recuperare si apoi, din nou, tabara din localitatea Dacia, mutra disperata a lui Holger, si un psiholog nou, doamna Irene P. din Sibiu, careia i se vedeau sfarcurile prin sutien, camasa si sacoul taiorului gri atunci cand Heini incepea sa ii povesteasca. Heini a renuntat sa mai vorbeasca la sedintele de terapie atunci cand doamna Irene nu a recunoscut ca se excita cand aude povestirile lui: "Parca baza discutiilor noastre este sinceritatea, dumneata de ce nu recunosti ca ti se umezesc chilotii si ti se intaresc sfarcurile cand stam de vorba. Uite, eu sunt sincer, spun tot ce s-a intamplat si recunosc ca "Ich bekomme einen steifen Penis" cand vad ca va ies sfarcurile prin sacou. Asa nu putem discuta!"

Doamna P. a trimis superiorilor un raport amanuntit despre ofensele de natura sexuala pe care le-a suportat in cele cateva sedinte de terapie, si a recomandat internare lui Heini intr-u spital psihiatric. In opinia ei Heini prezenta toate simptomele unui obsedat sexual.

Imi pare rau ca nu am cunoscut-o pe doamna psiholog cu sfarcurile tari, ca sa-i destainui faptul ca si eu eram un obsedat sexual periculos, la treisprezece ani.

Heini in schimb fu trimis acasa si trecut in tutela unchiului sau Pavel. Acesta l-a trimis la Kiev la scoala militara: "Sa faca barbat din el!"

Aici trebuie spus ca mama lui Heinrich a ajuns in Germania dupa caderea zidului Berlinului. Frumoasa profesoara de pian din Sankt Petersburg, fuge de salariul mizerabil de profesor de la scoala populara de arte si de accesele de gelozie ale fostului ei sot, maistru militar, betiv si cartofor, si isi incepe o noua viata in  Germania. Acolo se casatoreste cu un inginer mecanic din Hamburg si ramane insarcinata in mai putin de trei luni de la plecarea din Rusia.

Il ajuta si pe fratele ei Pavel sa emigreze, care, in calitate de nas ii da si un nume rusesc, de care Heini nu prea e mandru: Grigory. Insa unchiul Pavel tine mult la acest nume: "E numele celui mai destept om de pe planeta Grigory Perelman, profesor de matematica, vecinul meu de bloc!"

Familia se muta intr-o casa noua, frumoasa, intr-un sat la cativa kilometrii de Hamburg, insa atunci cand tatal lui Heinrich isi pierde serviciul, aproape cinci ani de "Sozialversicherung" si joburi temporare, datoriile la banca soldate cu pierderea locuintei, ii trasforma pe cei doi parinti in alcoolici si pe micul Heinrich intr-un fugar.

Scoala militara se pare ca nu i-a priit lui Heini, unchiul sau a fost solicitat sa vina sa il ia pentru ca isi petrecea mai mult timp in carcera decat la cursuri sau la instructie.

Scoala speciala din nou, fuga, penitenciarul pentru minori, clinica de dezintoxicare, tabara pentru minorii cu probleme, ba chiar si o incercare de reincadrare in familie, toate esuate, il descumpanesc pe Pavel, care regreta ca s-a implicat in chestia asta. Hotaraste sa mai faca o ultima incercare.

Recomandarea consilierului pentru minori: o scoala in limba germana, departe de Germania, o familie pentru ingrijire, un program guvernamental pentru minori. Optiunile erau Polonia sau Romania. Alegerea unei scoli de limba germana din Timisoara a venit determinata de subtirimea bugetului unchiului Pavel care lucra si el ca Gastarbeiter.

Heini se plimba prin gradina restaurantului de lux, clatinandu-se si vorbind singur, in ziua in care l-am revazut.

Imbracat intr-un costum  negru, probabil inchiriat, cu pantofi lustruiti si cu o cravata legata aiurea, Heini golea paharele de cocktail de pe masa profesorilor si fura din cand in cand cate o cupa de sampanie de pe masa de bun venit.

Absolvea clasa a opta, si, in ciuda faptului ca era cu trei ani mai in varsta decat colegii sai, hotarase sa se distreze in seara banchetului. Mama lui facuse un efort supraomenesc sa-i trimita bani pentru banchet, costum si pantofi, iar Heini hotarase ca vrea sa se bucure de aceasta oportunitate.

Noul lui psiholog il sfatuise sa faca asta. Cu toate ca e mai aproape de varsta bacalaureatului, incadrarea in comunitate este esentiala pentru el si petrecerea aceasta parea un bun prilej de a-si cunoaste colegii, cu care nu prea schimbase multe vorbe de un an. "Sa nu cumva sa bei!" ii spusese diriginta inainte de banchet. "Daca se intampla ceva, de la anu' n-ai decat sa te duci inapoi la scoala de corectie, sau la Kiev. La prima abatere il anunt pe unchiul tau!"

(va urma)

Heini (II)

Ma uit la baiatul ce se urcase in dreapta mea in masina si incerc sa-l analizez rapid.

Scund, slab, cu o privire incruntata, usor dezorientat, cu un aer speriat dar, paradoxal, foarte tensionat si oarecum agresiv. Agresiv intr-un mod in care nu l-as putea descrie decat prin imaginea unui pui de vulpe pe care-l vazusem cu cateva zile inainte la gradina zoologica din Cluj: dragalas ca un catel roscovan si cu urechiuse lungi si ciudate, cu un botic simpatic dar plin de sangele unui sobolan pe care mama lui, o vulpe batrana si naparlita rau, il prinsese cand incerca sa se furiseze pe langa ea.

Heini al meu, in loc sa imi prezinte un botic insangerat ca puiul de vulpe, imi arunca o privire de cartofor,  ca atunci cand "fraieru'" s-a asezat la masa de joc si urmeaza sa fie jumulit cu cele mai murdare trucuri ale artei.

"Ma duci si pe mine la Rupea?" imi spune intr-o germana care nu era din partile Sibiului.

"Da, te duc! Dar tu de unde esti ... si ce cauti aici"

"Sunt in tabara in Dacia. Am nevoie de internet. Trebuie sa vorbesc cu prietena mea."
"Ce fel de tabara!"
"Tabara sociala! Face parte din programul de reeducare. Sunt infractor!" rade. "Sa nu-ti fie frica, nu fac nimanui nici un rau!"
"Si vrei la un internet cafe!"
"Da. Ca sa vorbesc prietena mea."

"In Germania?"

"Da ... Hamburg! Ai auzit de Hamburg ... nu?"

Dupa cateva minute, atmosfera se detensioneaza ... Auzisem de Hamburger SV, de port, de Reeperbahn. Pe masura ce vorbesc cu el calm, si ma prefac interesat de povestea lui, Heini devine comunicativ, imi spune povestea.
"Ha! Reeperbahn, acolo se faceau pe vremuri franghii pentru port.* Acum se fac franghii ca sa te poti spanzura cu ele!"
A inceput sa povesteasca.  Povestea lui e povestea unui copil scapat cu fuga dintr-o casa de alcoolici violenti. Povestea strazilor din suburbia orasului port si a hotilor de magazine care aveau nevoie de un pusti care sa stea de sase pana isi incarcau microbuzul cu marfa furata. Povestea unui centru de reeducare din Lubeck in care a invatat jocuri de noroc si sexul cu alti baieti "Dar nu sunt "schwul"! S-o vezi pe iubita mea ... e foarte tare!".
E povestea unui copil care, incercand sa atraga atentia asupra problemei tatalui sau, angajat intr-o benzinarie din oras, a stropit masinile din pompa cu benzina si, pana sa poata interveni cineva, a aruncat niste chibrituri "Din acelea groase de barbeque, care nu se sting!" in balta de combustibil. A aruncat in aer toata sandramaua. Din fericire nu au fost victime. Iarasi centru de reeducare, iarasi baieti mai mari si apoi tabara de reeducare din Romania.

Ma apropii de Rupea, de fapt drumul national ocoleste satul si trebuie sa il intreb pe Heini unde vrea sa-l duc.

"Brasov! Nu-i asa ca acolo mergi?" imi spune zambind larg.

Protestez dar vad ca nu are de gand sa coboare din masina, si plec mai departe.

"Ai mai fost in Brasov?" intreb.

"Da, si in Sibiu! Dar imi place mai mult Brasovul! E mai mare."

"Pai si cei de la centru' din Dacia, ce-o sa spuna?"

"Daca ma intorc intr-o zi doua, nu-mi spune nimeni nimic. La Sibiu insa am stat trei zile. Nu vrei sa sti ce-am auzit de la Holger cand m-am intors ..."

"Cine e Holger?"

"Instructorul meu, pedagog ... nu stiu cum ii ziceti voi. Eu ii pot spune doar prost!"

"De ce?"

"Ca asa e! Holger e un bleg. Si cam prost. Dar e baiat bun ... Doarme mult."

Soseaua e in reparatie. Ma opresc la unul din semafoarele de pe traseu si de masina se apropie usor o haita de jigodii slabanoage si murdare dar prietenoase. Cu limbile scoase de la caldura, dand din coada, adulmecau masina.

"Verfluchte Seeratten!" (sobolani de mare nenorociti) sare Heini la ei si ii goneste.

"Pareau simpatici!" zic, " Ce ai cu ei!?"

"Nu e cazul ... o sa vezi! Daca va trebui sa-ti imparti mancarea cu ei, s-ar putea sa nu-ti mai para simpatici!"

Nu inteleg de ce am acceptat sa-l iau pe acest pusti maturizat inainte de vreme spre Brasov, poate doar curiozitatea nemarginita ... Poate ca a reusit sa ma convinga de faptul ca e ok, ca e perfect in stare sa plece unde vrea si sa se intoarca atunci cand trebuie, fara ajutorul nimanui.

"Ce faceti voi acolo, in tabara?"

"Reeducare! Adica nimic. M-au trimis aici la reeducare, n-ai inteles? Nu e cine stie ce, dar e in regula. Cel mai rau e ca nu putem bea si ca nu pot sa vorbesc la telefon cu prietena mea si nici cu mama. Mama ma mai suna dar nu imi amintesc cum suna vocea iubitei mele ... Intelegi?! Vorbim doar pe mIRC!"
"Ce sa beti, alcool? Cati ani ai de fapt?"
"Mai putini decat imi dai!" imi spune cu cu un zambet larg "Am fost deja la dezalcolizare o data. Nu vreau sa mai beau ... oricum. Dar ce sa fac? Toata ziua stau cu Holger si cu dobitocii ceilalti. Fete nu sunt. Ma plictisesc!"
"Bine, m-ai lamurit. Mergem la Brasov!"

(va urma)

*In vechiul dialect german, Plattdeutsch, cuvantul franghie, "seile" are forma "reep", ca in engleza "rope", de unde "reeperbahn" care inseamna strada producatorilor de franghii. 

Heini (I)

Pe la mijlocul drumului dintre Sighisoara si Brasov, inainte de Rupea, doar daca stii ce cauti, gasesti indicatorul "VISCRI" la dreapta. Te lovesti apoi de un drum ingust dar decent si dupa cateva curbe, prin peisajul adorabil cu dealuri acoperite de fanete si livezi, intri in satul Viscri. La intrare grajdurile fostului IAS din localitate par parasite, iar dupa aceea drumul se infunda putin insa dupa prima cotitura rasar casele sasesti, albe si triste. Nu gasesti pe nimeni pe strada principala pe care sa-l intrebi unde este frumoasa bisericuta fortificata, dar poti banui ca o gasesti in susul dealului ca dealtfel orice cetate taraneasca din imprejurimi.

Am ajuns acolo, in urma cu mai multi ani, cu scopul de a vedea, macar pe dinafara cetatea despre care citisem intr-un numar dintr-o revista de istorie ca ar avea cea mai bine conservata biserica fortificata saseasca. Satul pare parasit iar eu trag pripit concluzia ca aici nu locuieste nimeni si ma consolez cu ideea ca nu am nici o sansa de a vorbi cu cineva. Totusi dupa cateva sute de metri, vad o casa curata, zugravita proaspat, cu lemnaria ingrijita si cu cateva muscate in ferestre. Cobor din masina si caut o sonerie. Inutil. Apoi incerc usa de la intrare. Incuiata.

"Nu aveti voie sa intrati! aud o voce din spate. E proprietatea Coroanei Britanice!"

Zambesc la gluma si ma intorc. Ma saluta o femeie trecuta de cincizeci de ani, roscovana, pistruiata imbracata ca nemtoaicele pensionare revenite in tara cu ocazia vacantei de Paste, hotarata parca sa ma abata de la gandul meu de a explora mai departe satul.

"Sunt ambasadorul Romaniei la Viscri. Anuntati-o pe regina va rog!"

"Nu va suparati dar chiar nu se poate! Casa aceasta a cumparat-o Printul Charles acu' doi ani cand a vizitat satul. Nu stiu daca e proprietatea Coroanei sau a lui ... Cu ce va pot ajuta?"

"Vreau sa vad cetatea!"

"E mai sus, va conduc eu"

"Chiar a fost aici Printul Charles?"

"Da ... si a cumparat casa aceasta! Stati sa va povestesc ..."

Pana la poalele dealului primesc o minunata poveste despre un popor adus din Saxonia ca sa apere hotarele civilizatiei catolice si care a ajuns sa se baricadeze in interiorul unor comunitati atat de ermetice incat a rezistat mai bine de cinci sute de ani. Lovitura de gratie i-a dat-o comunismul. Femeia ma livreaza mandra curatorului, ca pe o prada culeasa din salbaticie, si apoi dispare.

Curatorul, un individ maruntel si adus de spate, imi arata micul muzeu din casa parohiala. Imi prezinta apoi cetatea. Incaperile in care se pastrau putinele arme sau cele in care se pastrau in comun: slanina, faina, alimente de importanta vitala pentru sat. Daca trebuiau sa fuga din calea vreunei nenoriciri venite calare "De la rasarit! Dar nu numai ..." alimentele atat de importante, ii asteptau cuminti in cetate. Multe lucruri se faceau in comun: construirea caselor, exploatarea padurilor din imprejurimi, recoltele. Nimic nu se pierdea, nici macar materialul genetic. Pana in anii cincizeci nu se stiuse de vre-o casatorie in afara comunitatii. Iar apoi neintelegerile conjugale se rezolvau tot in cetate. Cuplul era interogat de o originala "Comisie de impaciuire" iar apoi era inchis cateva zile intr-o camera a cetatii cu un singur pat, o singura farfurie si o singura lingura, ca sa imparta din nou crestineste tot.

"Si daca nu se impacau nici asa?" intreb.

"Divortau ... da' era mare rusine! Ramaneau singuri".

"Uite vezi piatra asta?" imi spune curatorul aratandu-mi un bolovan maricel cat un taburet, de forma aproape cilindrica, bine lustruit, asezat chiar la poarta bisericii. "Aici erau asezati cei ce au facut vre-o boacana, duminica, atunci cand oamenii intrau la slujba. Toata lumea ii certa si se uita dojenitor la ei. Apoi acestia asistau la slujba din usa bisericii si cand era gata trebuiau sa se aseze din nou pe piatra rusinii. La plecare satenii ii indemnau sa se indrepte!"

"Pai vad ca  e destul de lustruita!" spun eu pe un ton provocator.

"Au fost vremuri grele cand mai in fiecare duminica statea cineva pe piatra, uneori chiar doi-trei ..."

"Cand? In timp de seceta sau foamete?" intreb "Se apucau unii de furat?"

"Da de unde! Atunci nu era mai nimeni. Atunci cand lucrurile merg prea bine o iau oamenii razna!"

Mai aflu ca Printul Charles are nu una ci doua proprietati in sat, ca in rest satul e populat de tiganii care s-au aciuat prin casele sasesti de prin anii saptezeci si optzeci, pe masura ce nemtii le paraseau: "Atunci erau buni ca mai lucrau cu ziua la Gostat, acum fura ce prind."

"Printul e vecin cu tiganii?" intreb, mai mult in gluma.

Curatorul zambeste amar si imi arata drumul spre iesire.

O iau din loc spre Rupea pe un drum ce duce spre un sat ce se numeste destul de ciudat "Dacia". Ajung la o rascruce si ma vad nevoit sa dau cu banul insa ma scoate din dilema un baiat aflat la marginea drumului, intr-o romana stalcita:

"Daca duci la Rupea eu arat drumu'!"

"Hai sus! Cum te cheama?"

"Heinrich ... Heini daca vrei asa! Sprichst du nicht Deutsch?"

"Ja!"

"Das ist schon besser!" imi spune zambind.

(va urma)

Mihai (III)

(continuare)

Da, Mihai a fugit. A fugit ani in sir. A fugit atata timp incat a uitat de ce fuge.

Trenul incetineste pentru gara din Vaslui si Mihai devine din ce in ce mai nelinistit. Cu cateva clipe inainte ca trenul sa se opreasca, omul meu sare din fotoliu si o zbugheste pe culoar. Privesc in urma lui intristat. Nu stiu cat din ceea ce mi-a povestit este adevarat dar degetele lui infirme, ridicate la inaltimea ochilor, privirea cu care incerca parca sa-mi spuna: "Vezi ce mi-au facut!" ma urmaresc si astazi dupa atatia ani.

Plecase din compartiment manat de nelinistea care-l stapanea ori de cate ori trenul se oprea in statie. Se simtea mai in siguranta atunci cand trenul se afla in miscare. La cateva minute dupa ce trenul se pune in miscare, apare in usa compartimentului, vizibil stanjenit, si se aseaza din nou la locul sau.

"Bine ca m-ai palmuit! Ma innebunea frigul. Nu mai stiam ce fac. Mi-am dat seam dupa aceea ca nu esti de-al lor, unul de-al lor ar fi profitat de ocazie si m-ar fi nenorocit in bataie. Poate eram mort acum. Mi-a fost frica ..."

A inceput sa povesteasca din nou. A plecat din Targoviste noaptea, pe jos. Peste trei zile a a ajuns in Bucuresti. A locuit in Ferentari la niste tigani pentru care a muncit cateva luni, apoi a plecat la Cluj, Timisoara, Oradea, Craiova, Constanta ... Orasele mai mari ii ofereau o oarecare protectie. Anonimatul. Cartierele sarace. Munci mizerabile: salahor pe santier, vanzator de noapte la un chiosc de cartier, in care ziua avea voie sa doarma, ajutor de mecanic auto, manipulant intr-un depozit en gros, paznic de noapte la o ferma de pasari... Dormea putin, manca si mai putin.  

Pana cand, intr-o iarna, fara adapost si fara bani, s-a aciuiat din cauza gerului in sala de asteptare a unei gari. L-au jefuit in timp ce dormea. Nu avea asupra lui decat un buletin expirat si cate ceva de mancare prin buzunare. Doi boschetari beti l-au lasat fara jacheta groasa si bocancii primiti de la ultimul sau patron. Dupa care l-au calcat in picioare. S-a trezit intr-o balta de sange si, speriat, s-a urcat in primul tren. Credea ca l-au descoperit din nou si s-a hotarat sa ramana vesnic in miscare.

"Daca ma misc, le este mai greu sa ma localizeze..."

De atunci traieste prin trenuri. Nu coboara decat rar si fortat de imprejurari. Atunci cand nu are "legaturi". Stie pe de rost mersul trenurilor, sare dintr-un tren in celalalt cand trenurile fac "cruce" in cate o gara minuscula. Doarme in podul vagoanelor, in WC-uri sau in cusetele puse la dispozitie de conductorii milosi. Mananca din ceea ce lasa pasagerii in compartimente sau din ceea ce ar trebui sa se arunce de la vagonul restaurant. De cate ori trenul se opreste se ascunde. Unde? Numai el stie.

"Mihai ... cati ani sunt de atunci? Crezi ca mai au ceva cu tine?" intru eu voit in jocul sau.

"Vor sa ma omoare. Asta-i limpede. Nu cred ca mai e valabil transferul la combinatul din Targoviste. Nu mai este cale de intoarcere. Oricum si asta era o capcana ... Ce sa caut eu la Targoviste? Eu sunt chimist ... Acolo se fac oteluri speciale ..."

"S-a terminat de mult Mihai. Trebuie sa incerci sa te linistesti ..." spun fara prea multa convingere.

"Poate ca ai dreptate ... Dar nu pot. Mi-e frica!"

"Nu poti trai asa!"

"Nu-i chiar asa de rau. Uite! Am invatat multe lucruri ... nu-i chiar asa de rau ..."

"Ca de exemplu?"

"Stiu orarul trenurilor, tuturor trenurilor, si trenurile de sezon catre Brasov iarna si catre Constanta vara. Stiu cum sa-mi racesc vara punga cu mancare pe gam dar stiu si cum sa-mi incalzesc mancarea la instalatia de abur a vagonului in timpul iernii. Stiu cum sa imi fac culcusul in vata de sticla din podul vagonului, fara sa ma umplu de ace de sticla. Stiu cum sa ies din tren, in mers cand vine supracontrolul si sa ma intorc dupa ce pleaca. Ii stiu pe toti baietii de la Romvared, Gevaro, pe aproape toti controlorii si pe majoritatea ingamfatilor alora de la controlul de stat. Tu pari destul de destept! Stii tu ceva din toate astea?"

Imi recunosc deplina ignoranta si il intreb la ce i-a folosit.

"Ca sa supravietuiesc! In plus am invatat o multime de lucruri in tren. Oamenii cand calatoresc cu trenul au mult timp si multa rabdare. De obicei eu nu palavragesc atata. Ascult! Oamenii au chef de vorba in tren!"

"Si ce ai invatat?"

"Uite, daca imi dai o poza de a ta, iti pot spune de ce boli suferi!"

"Nu umblu cu pozele mele la mine. Ce sa fac cu ele? Daca mi se face dor de mine, ma uit in oglinda!" incerc eu o gluma.

"Pai n-ai nici macar buletin?!"

"Ba da!" Ii intind cartea de identitate nou nouta. Mihai o insfaca si o pune sub fund. Pare ca se concentreaza.

"Ai tensiune mare!" zice fara sa ma priveasca. Avea dreptate. Luam deja de cativa ani betablocante pentru scaderea tensiunii arteriale si a pulsului.

"Aaa! Si ficatul e traumatizat!" Recunosc in sinea mea ca si aici avea dreptate dar nu-i spun nimic.
 Diagnosticul asta ciudat imi intoarce stomacul pe dos. Gata, nu mai vreau.

"Hai, da-mi buletinul!"

"N-am ce sa mai fac cu el. Ia-l. Ma duc pana la WC."

Se intoarce dupa cateva minute si isi deschide palma si-mi arata ceva invelit in hartie igienica.

"Si asta am invatat in tren: in univers nu se pierde nimic, totul se transforma. Vezi asta e mancarea mea. Inca e calda." baga "mancarea" in buzunarul hainei. "Nici urina nu o risipesc dar acum nu am nici o sticla. Am pierdut-o azi noapte in rapidul de Satu Mare."

Ma ridic ingretosat si imi iau bagajul. Dau sa plec. Mihai ma opreste in usa:

"Sa te vad pe tine ce faceai in situatia asta ..."

Am fugit printre vagoane si am ramas pe culoar pana la sosirea trenului in gara din Iasi.
Pe Mihai nu l-am mai vazut niciodata.

In acea primavara, drumurile mele ma duc la Targoviste. Trec pe langa niste ruine si ma indrept spre restaurantul hotelului din centru. Pe strada grupuri de femei cu flori in brate si martisoare in piept se aduna in fata celor cateva localuri din zona.

E opt martie.

Mihai, nicaieri.

Mihai (II)

(continuare)

Asta e nebun de legat, imi spun. Hotarasc sa-l las in pace. De fapt mi-am cautat-o cu lumanarea ... n-avea decat sa inghete pe culoar ... oricum nu-l baga nimeni in seama.

"Ia o gura de votca, ca sa te linistesti!" ii spun totusi, intinzandu-i sticluta de plastic.

"Pe mine o sa ma linisteasca pamantul! Nu ma mai pot opri ... Asta e!" zice Mihai resemnat, holbandu-se pe geamul de pe care incep sa se desprinda crinii de gheata.

Nu-mi doresc sa aud povestea unui biet schizofrenic. Am acumulat in ultima vreme prea multe povesti triste, nu-i mediul meu natural, nu ma simt confortabil. Si povestile nebunilor nu sunt niciodata vesele ...

"Hai ia o gura!" insist, dupa ce mai iau si eu o inghititura.

"Nu mai beau alcool de mult,  nu-mi face bine. Devin apatic si imi scade nivelul de vigilenta! Eu trebuie sa raman vigilent ... Tot timpul!"

"Pentru ce?" De fapt am vrut sa evit intrebarea asta, nu-mi doream o poveste halucinanta buna de spus intr-un cabinet de pe Vacarescu. Mecanismul meu de protectie, acela care ma indeamna sa schimb canalele atunci cand pe la ora cinci suntem improscati cu violenta stupida si gratuita de la stiri, care ma indeamna sa intorc privirea in alta parte cand trec pe langa un accident urat pe sosea, mecanismul de data asta nu a functionat.

"Hai zi! Stiu ca ai de zis ... De ce trebuie sa ramai vigilent? Care-i faza cu tine?"

Mihai nu s-a oprit din povestit o jumatate de ceas.

Lucrase ca tehnician chimist la Azomures dar l-au transferat la Fagaras fara nici o explicatie. Primea mai multi bani. Nu avea nici o problema cu mutatul, nu avea familie, rude si nici prieteni. Nu-si facuse printre colegii de la Targu Mures nici un prieten si nici in combinatul din Fagaras nu s-a prea putut lauda cu mai multi. Dupa cateva luni l-au selectat ca tehnician pentru una din sectiile speciale, in cercetare. La vremea aceea pe platforma lucrau peste douasprezece mii de oameni, lui Mihai nu-i venea sa creada ca l-au selectat tocmai pe el. "Dar totul se leaga! O sa vezi!". 

La angajare vorbise cu omul securitatii, dar cand l-au mutat la sectia speciala, s-au ocupat de el doi securisti, l-au pus sa semneze niste hartii si l-au tinut ore in sir de vorba. Combinatul chimic din Fagaras era controlat pe atunci de securitate, productia de azotati dar si cea de materiale explozibile era sub stricta lor supraveghere. In sectia de cercetare nu prea stia ce se face, fusese pus sa supravegheze niste aparate cu care era familiarizat de la Targu Mures si sa completeze niste tabele. Mai supraveghea si ambalarea produsului finit in niste containere speciale termostatate si presurizate. "Americane, fabricate la Baton Rouge. Erau cilindrice si de culoare rosie. Le spuneam: batoanele rosii!" In principiu era munca de rutina dar desfasurata sub paza secretului de serviciu si al secretului militar. Abia mai tarziu i se spusese ca in sectia aceea se producea un combustibil special pentru rachete care chipurile, lua calea URSS-ului. "Ce naivi eram pe atunci, nici nu ne-am pus intrebarea de ce e nevoie de containere americane pentru combustibil de racheta pentru rusi. Habar nu aveam ce bagam eu in batoanele rosii!"
Erau ultimele luni ale lui 1989. In decembrie, inainte de Craciun, trupele de securitate au ocupat obiectivele din combinat si majoritatea angajatilor au ramas acasa, doar Mihai, inginerul Scurtu, seful sau, si trei cercetatori pe care nici nu stia cum ii cheama, au ramas inchisi in sectia lor timp de cinci zile si cinci nopti. "Pazeam peste doua sute de "batoane" si cateva zeci de cutii pe care atunci le-am vazut pentru prima data. Ne-au spus ca daca batoanele rosii cad in mana teroristilor, iese nenorocire. In ultima noapte au venit patru camioane militare cu prelata si suporti speciali pentru "batoane" pe care le-am incarcat impreuna cu doi indivizi de la secu' pe care nu i-am mai vazut pana atunci. Ne-au urcat pe fiecare intr-unul din camioane si am luat-o din loc. Camioanele se opreau cate cinci minute la fiecare doua ore. Sarcina mea era sa verific temperatura si presiunea de cate ori ne opream si sa le ajustez la nevoie cu ajutorul agregatelor montate pe masini. Am trecu granita in Yugoslavia dupa ceva mai mult de opt ore, pe la un punct de trecere mic, din Timis, ce parea parasit, nu mai stiu cum ii zice ... Lunga sau asa ceva. Nu ne-au cerut documente, nimic ... cu toate ca granitele erau inchise. In Yugoslavia nu mai opream pe marginea drumului, trebuia sa ies din cabina in mers si sa ma strecor pe sub prelata ca sa-mi fac treaba. Am primit si o sticla de plastic ca sa ma usurez, atunci am vazut pentru prima data o sticla de PET." zice zambind. "Eu eram in primul camion, si din prima localitate din Yugoslavia, Kikinda ii zicea, in fata noastra cei doi securisti au coborat din Dacia cu care ne-au insotit, au abandonat-o pe marginea drumului, si s-au urcat intr-o Zastava in care se mai aflau doi indivizi. A doua zi am ajuns la Kotor, un port pe malul Adriaticii. Ne-au coborat din camioane, pe mine, pe inginerul Scurtu si pe doi dintre tehnicieni, pe al treilea nu-l mai vazusem din combinat, si ne-au cazat pe fiecare intr-o camaruta dintr-un internat in incinta portului. Ce s-a intamplat cu camioanele, soferii, incarcatura sau cei doi securisti care ne-au condus pana acolo, nu stiu. M-au incuiat in camera impreuna cu un pachet mare de mancare, apa si sucuri. Am primit si aparate de ras, periute de dinti, sapun si prosoape. Eram nemancat, nedormit si nebarbierit de doua zile.
M-am trezit in hotelul Aro din Brasov, in noaptea de Revelion. Dupa calculele mele am dormit peste doua zile. Precis mi-au pus ceva in mancare. Nu stiu cum am ajuns inapoi in tara, si nici ce cautam in hotelul Aro. Imi aparusera in portofel cinci sute de lei."

Dupa aceea mi-a povetit cum si-a gasit garsoniera devastata in Fagaras si cum la serviciu il asteptau actele de transfer pentru combinatul de la Targoviste, o prima de trei mii de lei si un costum nou din stofa de lana: "Cadou de despartire din partea sindicatului!". Sectia lui era inchisa, nici pe inginerul Scurtu nici pe vreunul dintre cei trei cercetatori nu i-a mai vazut in combinat.
Nu s-a mai dus la Targoviste ci a plecat la Deva unde avea o matusa indepartata (mi-a spus ca crescuse intr-un orfelinat din Petrosani). A incercat sa se angajeze acolo dar fara prea mult succes. Nu era cea mai potrivita perioada ca sa te angajezi in Romania.

"Apoi pe la sfarsitul lui ianuarie m-au cautat pentru prima data. A venit un individ care s-a prezentat matusii ca un fost coleg de serviciu. M-a intrebat de ce nu am plecat la Targoviste si mi-a spus ca transferul este inca valabil. I-am spus ca s-au schimbat vremurile si ca nu mai pot sa-mi spuna ei ce sa fac. Individul mi-a spus sa-mi bag mintile in cap si sa fac ceea ce trebuie, dupa care a plecat. A doua zi am plecat dupa lemne intr-un sat din apropiere si pe cand m-am intors, spre seara, matusa Ileana era moarta. Murise de intoxicatie cu monoxid de carbon. Politia mi-a spus ca s-a intoxicat din cauza sobei vechi. Dar eu stiu! Ei au omorat-o ... securitatea. Biata femeie! Mi-am strans niste lucruri si m-am urcat in trenul de Iasi ... Ma gandeam sa-l caut pe Neculai, fostul meu coleg de internat care traia cu o moldoveanca batrana la Pascani si de la care primisem o felicitare de Anu' Nou, in optzecisi opt."

Mihai se intuneca brusc la fata si continua cu o voce scazuta:

"Dupa Reghin a urcat un individ la mine in compartiment, m-a salutat si m-a rugat sa-l ajut sa isi deschida bagajul. Cand nu am fost atent, a scos un cleste mare ca de fierar, si mi-a zdobit degetele astea trei!" Imi arata mana stanga, din care pareau intregi doar degetul mare si aratatorul, pe celelalte aveau cate doua cicatrici urate si le misca cu greutate. "Am lesinat de durere! Mai bine ... Nu am mai simtit cum m-a calcat in picioare de mi-a rupt opt coaste."

Am stat o luna in spitalul judetean din Iasi. Cand am iesit, nu stiam unde sa ma duc. M-am dus in gara si mi-am luat un bilet de Pascani. In fata garii din Pascani m-au luat doi vlajgani intr-un IMS, m-au adormit cu eter si m-au dus la Bucuresti intr-o vila frumoasa din Cotroceni. Acolo ma astepta un individ care m-a servit cu Pepsi si cafea si mi-a zis ca daca nu ma duc la Targoviste la combinat, o sa puna pe cineva sa ma lichideze. Apoi m-au urcat intr-o Dacie care m-a dus pana in Targoviste in centru.

Era opt martie iar eu stateam ziua in amiaza mare in centrul orasului si priveam grupuri de femei cu martisoare in piept si cu flori in brate mergand spre restaurantele si cofetariile din zona. Atunci am realizat ca nu mai pot fi ca ei. Niciodata viata mea nu va mai fi normala. N-o sa am cui oferi flori de opt martie, nici jucarii de unu iunie sau Mos Gerila. 

Si atunci am inceput sa fug!"

(va urma)

Mihai (I)

Cu Mihai am facut cunostinta abia dupa ce i-am tras doua palme zdravene si l-am pus sa se imbrace!

Pe un ger patrunzator, in mijlocul campului, locomotiva acceleratului care trebuia sa ne duca la Iasi, se strica si trenul ramane fara incalzire. Afara sunt cincisprezece grade sub zero! In cateva minute compartimentul se raceste, respiratia noastra condenseaza si ingheata pe geam, si toata lumea incepe sa tremure.

Cel mai tare tremura un individ maruntel, foarte slab, brunet, nebarbierit, imbracat doar in pantaloni, camasa si sacou. Fusese adus la noi in compartiment de mana, de conductor."Nu te misti de aici! Ai inteles?" Nu avea bagaj si probabil nici bilet. Tremura atat de tare incat i se auzea clantanitul dintilor atunci cand ii cadea barbia in piept. Cu mainile se freaca pe genunchi si cu pantofii cu talpa de piele vechi si scalciati,  tropaie marunt si zgomotos. Are degetele si buzele vinete de frig.

La un moment dat se ridica in picioare si iese pe culoar. Tremura in picioare, cu mainile pe langa corp, atat de tare incat camasa viu colorata, din matase sintetica, subtire si cu tivul descusut, ii iese din pantaloni. Deodata se opreste din tremurat, isi ridica privirea in sus si ramane nemiscat cateva zeci de secunde. Ceva il pune apoi incet in miscare. Cu miscari lente, mecanice, incepe sa se dezbrace. Mai intai isi da jos sacoul, apoi se descheie la camasa si isi desface pantalonii, incet, incet. Hainele cad pe langa el. Se descalta stand cand intr-un picior cand in celalalt si tot asa isi scoate apoi pe rand si sosetele.

Ceilalti pasageri din compartimetul nostru se uita ciudat la el dar nimeni nu zice nimic. Ies pe culoar si ma protapesc in fata lui. Nu cred ca ma vede. E drept si neclintit. Mai are pe el o pereche de chiloti largi si cam murdari pe care se pare ca ezita sa-i dea jos.

"Ce faci?" il intreb. Nu reactioneaza. "Imbraca-te! O sa mori de frig"

Se uita la mine de parca ar vrea sa-mi spuna ceva dar duce incet mainile la ultimul obiect vestimentar.

"Stai!" strig usor oripilat de perspectiva de a-l vedea pe individ in toata splendoarea lucrarii Domnului. "Imbraca-te! Imediat". Tip destul de tare si cativa curiosi s-au adunat deja pe culoar ca sa asiste la scena. Se opreste cu mainile pe langa corp si cu privrea atintita spre mine.
"Imbraca-te!!! Acum!!!" strig cu toata puterea dar nu obtin nici o reactie. "O sa mori de frig!"
Privirea lui trece prin mine ca printr-un fund de sticla de bere. Brusc iau hotararea sa-i trag o palma si pana sa dau cu dreapta, zboara si cealalta palma peste obrazul lui drept!

Individul incepe din nou sa tremure violent si pare ca trezit din somn. Se uita derutat in jur. Da sa planga. Il pocnisem destul de tare si obrajii i se rosisera usor.

"Imbraca-te! Repede!"

Omul isi trage incet  hainele pe el incurcandu-se ca un betiv cand pleaca de la carciuma si incearca sa-si imbrace haina de pe cuier.
Trebuie sa pun ceva pe el, rapid, dar imi amintesc ca nu am in bagaj decat lenjerie.

Vagonul urmator este un vagon de clasa intai, vechi, cu fotolii rosii plusate si perdelute cu imprimeuri CFR.

Il tarasc efectiv pe individ dupa mine pana in vagonul de clasa intai, il pun intr-un colt al unui compartiment si ma apuc sa adun perdelutele din compartimentele alaturate. Il pun sa si-le indese pe sub haine si il infasor cu mai multe straturi. Arata caraghios si tremura la fel de tare. Nu cred ca am rezolvat problema. Ma apuc sa-l frec pe spate. Ii pun si jacheta mea pe umeri. Dupa cateva minute parca incepe sa-isi revina. 

Il intreb cum il cheama si cum se simte. "Mi-e friiig ... Mihai ..." zice cu o voce stinsa.

Deodata trenul se pune in miscare.
"Vezi, avem noroc, s-a reparat!" ii spun dar pare ca nu ma aude.

Vine si nasu sa ne anunte ca ajungem la Barlad in cincisprezece minute si da sa il certe pe Mihai insa ii spun ca eu am strans perdelele:

"Era sa crape de frig! Lasa ca le pun eu la loc dupa ce bagati caldura."

"Vine si ea, caldura!" zice nasu. "Tu, numai probleme imi faci! M-am saturat de tine!" spune aratand amenintator cu degetul spre Mihai care il priveste speriat de sub mormanul de perdele.

Oprim in gara in Barlad si cum Mihai al meu nu se oprise inca din tremurat, sar din tren sa cumpar o sticluta de votca de la chioscul garii. Nu aveau decat "Polar" dar ma gandesc ca daca e buna pentru ursii albi de pe eticheta, o sa mi-l puna si pe nenorocitul asta pe picioare.

Cand ma intorc in compartiment, Mihai disparuse. Perdelutele sunt imprastiate peste tot, jacheta mea e pe fotoliul alaturat si usa deschisa. Ma uit si pe culoar, Mihai nicaieri...

Trenul o ia din loc si eu iau o inghititura mare de votca. Ma hotarasc sa raman la clasa intai, doar trebuie sa pun perdelele la loc. Dupa frigul pe care l-am indurat, conductorul nu cred ca mai are tupeu sa-mi spuna ceva.

Ma intorc in compartmentul meu din vagonul alaturat sa-mi recuperez bagajul dar cand revin la clasa intai, Mihai era din nou pe locul sau. Nu mai tremura.

"Unde dracu ai fost? Ti-am luat o votca."

Imi raspunde vizibil tulburat si pe un ton conspirativ:

"Cand trenul e oprit in statie ... atunci e cel mai periculos ... Eu nu pot sa stau pe loc, trebuie sa ma misc!"

(va urma)

Hotul de lemne

Toplita, judetul Mures, Harghita ... sau cine stie. Raul Mures curge namolos prin fata casei in care mi-am instalat cartierul general. Ca in fiecare primavara, spun localnicii, Muresul aduce crengi de pe versantii ce-si dezbraca jacheta de schi si le inghesuie in sloiurile de gheata ce mai plutesc razlete la vale. In luna mai diminetile raman sub zero grade: apa din vasul de toaleta a prins pojghita de gheata si sapunul poate fi desprins din sapuniera, fabricata in anii optzeci la Intreprinderea de nasturi si mase plastice Jimbolia, doar cu cutitul.

Pisica gazdei mele se gudura pe langa mine, ma umple de par, eu sper ca nu si de purici dar Ibi neni ma asigura ca e "curata si tiszta". Pana la pranz trebuie sa pierd vremea si imi beau cafeaua oferita de Ibi, incuviintand la exclamatiile ei in legatura cu soarta omenirii, religia catolica, guvernul roman, guvernul maghiar si pretul uleiului.

Casa in panta a doamnei Ibi are cateva avantaje clare: e cu vedere la Muresul ce se zbate nelinistit in vale, e la cativa zeci de metri de clientul meu, proprietar de macelarie si joagar si are o mica terasa pe care cad primele raze ale soarelui diminetii, si unde, in ciuda frigului patrunzator, cafeaua fierbinte cu mult zat servita in cescute mici, pare furata din cafeneaua turceasca din Mangalia (unde acum precis sunt deja peste doua duzini de grade pe scara d-lui Celsius).

Sparg cu calcaiul bocancului gheata din vasul de apa al cainelui (care inca nu se sinchisise sa isi scoata capul din casuta lui de lemn) dar zgomotul pe care il fac parca e dublat de bubuituri si trosnituri ciudate. Ma uit in sus, spre padurea care se termina la cativa metri de casa, dar nu vad nimic. Cand sa incerc din nou gheata cu piciorul, din padurea de deasupra casei se napusteste in curtea doamnei Ibi o caruta lunga, incarcata ochi, cu lemne si trasa de doi cai scunzi, indesati si cu picioarele groase care scoteau aburi de locomotiva pe nari. Gardul mic, din fundul curtii, cedeaza imediat dar in fata portii de la strada, cu rama metalica, caii se opresc brusc, caruta vine amenintator peste ei. Caii se trag intr-o parte si se opresc natangi si speriati langa gardul de la strada, caruta se rastoana, lemnele se rostogolesc si rup poarta iar Zoli zboara de pe capra, peste gard pana in noroiul inghetat din strada.

In urma carutei coboara Aro-ul gri-albastrui al politiei si franeaza in mijlocul curtii. Din masina sar doi politisti si prind caii de capastru ca sa-i linisteasca.

Toata lumea injura greu, cum numai secuii stiu sa faca. Doamna Ibi striga la ei gatuita de emotie, si Zoli, aruncand in urma sudalmi zemoase, incearca sa fuga spre podetul peste Mures. Se impleticeste si cade in drum cu fata in jos. Ramane acolo nemiscat. Alerg sa vad ce are. Fata ii este acoperita de sange si de o bucatica de scalp care ii atarna pana pe ochi. Se dezmeticeste insa repede si da sa o ia inapoi spre curtea doamnei Ibi ca sa se rafuiasca cu politia. Nu vede bine si e ametit. Cade din nou in fund si injura.

Politistii deja sunasera la spital si, pana sa vina salvarea, o Dacia Break obosita si chinuita, isi face aparitia tatal lui Zoli si ii ia la pumni pe cei doi politisti. Scena se completeaza cu mine incercand sa-l conving pe Zoli sa intre in masina salvarii ca sa i se acorde primul ajutor in timp ce tatalui sau i se pun catusele si e urcat cu forta pe locurile din spate ale Aro-ului.

Aro-ul politiei si salvarea pleaca iar doamna Ibi ma lamureste: Zoli fusese la furat de lemne. Intotdeauna facea asa, in timpul noptii incarca o caruta mare de lemne si venea cu ea prin padure' direct in curtea vecinului la joagar. De data asta l-a pandit politia in padure si s-a luat dupa el cu masina. Doamna Ibi continua explicatiile indignata: "Zoli e un ... cum se spune aia ... nenorocit: pofteste la iubita lui Kurto Peter, politistul mai inalt si blond, la Ilonka! Tare-i frumoasa Ilonka, dar e cam asa ..." si face un gest cu mana care in sudul Italiei ar inseamna "Nu dau doi bani pe ceea ce-mi spui" dar care aici cred ca inseamna "Inima zburdalnica, ochi lunecosi!".

Nu inteleg nimic si imi termin cafeaua rece, urmarind cum doi vlajgani care pareau sa stie ce aveau de facut, ridica pe patru roti caruta, o incarca cu lemne si dispar in mai putin de jumatate de ora.

Seara, in micul birtulet al taberei spotive din Toplita, Kurto Peter examineaza cu interes pansamentul urias de pe capul lui Zoli, il imbratiseaza si il saruta zgomotos pe obraji: "Arati ca o papusa!". Zoli are vanatai mari si negre ca masca lui Zorro in jurul ochilor, iar Peter este rosu ca un rac si plange. Ma recunosc amandoi, ma saluta fara prea mult chef apoi continua sa bea impreuna.

Tatal lui Zoli e la bar cu celalalt politist. Ma asez langa ei, comand un "Ciuc" si intreb daca toata lumea e bine. Celalat politist imi raspunde ca totul e ok si ca micul conflict intre Zoli si Peter a luat sfasit.

"Pai si Ilonka?" intreb "Cu cine ramane, cu Zoli sau cu Peter?". "Dracu s-o ia de curva!!!" sare tatal lui Zoli "E cu Gabor Szilard la Mures, la disco!". "Ii rup eu spatele cand s-o intoarce" zice si celalalt politist, indignat si autoritar.

Ridic din umeri nedumerit si imi trag berea pe tejghea indepartandu-ma putin de cei doi. Barmanul pare ca-mi intelege confuzia si ma scoate din ceata: "O sa o bata pana ii vin mintile la cap, doar e fratele ei! Si ce rusine, tata lor e seful politiei de aici de la noi din Toplita! Asa ceva!!!"

Imi termin berea si plec spre casa doamnei Ibi sperand sincer ca Ilonka si Szilard se fut de le sar capacele la Targu Mures.

Fobii cu "a"

Vecinul meu are o masina decenta, curata si, din cate mi-am putut da seama, in perfecta stare de functionare. Insa nu o conduce el. De fapt condusul masinii il deranjeaza intratat incat atunci atunci cand se da jos de la volan, cu privirea pierduta si cu un usor tremur al mainilor, pot sa-i remarc o pata enorma, rosie in jurul gatului. Acesta ii dispare dupa cateva minute, cand se linisteste si se indeparteza de masina. Asa somatizeaza el stresul, am mai vazut pata atunci cand pleca din casa cu capul in pamat sub sudalmile birjaresti ale nevesti-si.

Din cate mi-am putut da seama sufera de o forma de amaxofobie. De aia lucreaza la CFR ... De aia nu a putut concepe timp de cincizeci de ani sa calatoreasca altfel de cat cu trenul ... Dar presiunea enorma la care a fost supus, de catre sotia responsabila cu conducerea destinelor familiei, de a intra in randul oamenilor ("asa ca sa ajungem mai repede la mama ... ca la Racovita nu e gara"), l-au determinat sa-si cumpere masina (un Volkswagen Golf rosu).

Bietul om nu poate nicidecum sa se urce in ea. Cand se apropie de masina parcata cuminte in curtea imobilului, il trec transpiratiile. Perspectiva de a sta intr-un vehicul care se misca independent (nu pe sine metalice dupa un orar bine stabilit) ii declanseaza ingrozitoarea fobie. Simte ca il lasa genuncii, incepe sa transpire, limba i se umfla in gura si mana in care tine cheile incepe sa-i tremure necontrolat. Cu greu reuseste sa deschida portiera si sa se aseze pe scaunul soferului. Nici nu mai stie daca il sperie mai tare mersul cu masina sau condusul ei. Dupa cateva incercari nereusite, intr-un tarziu, isi prinde centura de siguranta si porneste motorul. Piciorul ii tremura asa de tare pe ambreiaj incat nu reuseste sa plece de pe loc decat cu zvacnituri care se opresc in bordura rondoului de flori din curte. Iese din masina, isi desface gulerul de la camasa dand la iveala gatul rosu si iritat, apoi il striga pe fiul sau sa-l ajute sa scoata macar masina din curte. Apoi renunta definitiv la intentia de a-si conduce masina si il roaga pe "ala micu" sau sa il duca la destinatie.

Nici pe bancheta din spate nu se simte in siguranta, dar este hotarat sa nu se lase influentat de frica viscerala pe care i-o provoaca dihania cu patru roti. Pe bancheta din spate reuseste totusi, sa se stapaneasca mai usor. Transpira abundent, valuri de greata il napadesc. Pana la urma ajunge la destinatie ... isi face treaba.

A avut nevoie de trei examinari, doua spagi si un efort de vointa aproape supraomenesc ca sa isi ia carnetul. De atunci nu a condus nici o masina pana cand si-a cumparat-o pe aceasta: cinci ani de economii, in detrimentul reparatiilor la acoperis (atat de necesare), doar ca sa-i faca pe plac sotiei. Probabil ca s-a simtit mizerabil in toti acesti ani.

Si totusi il invidiez sincer deoarece vecinul meu face parte dintr-un club select, clubul persoanelor ale caror fobii incep cu litera "a". Acestea sunt fobiile elegante, pentru snobi. Doar persoanele deosebite au fobii care incep cu litera "a". Numai un spirit cu totul exceptional poate fi speriat de: opinii (Allodoxaphobia),  infinit (Apeirophobia), haos (Ataxophobia), imperfectiune (Atelophobia), astre (Astrophobia), esec (Atychiphobia) sau chiar aur (Aurophobia) si cultura engleza (Anglophobia). Noi restul, trebuie sa ne multumim cu celelalte litere ale alfabetului, cu care incep denumirile fobiilor banale.

Fobiile mele incep cu alte litere si, din cate stiu, sunt fobii pentru prostime. Fobii triviale, comune ... De aceea nu ma prea mandresc cu ele.

Oricum, promit ca o sa revin asupra subiectului.




P.S. Pentru edificare, iata o lista a fobiilor care incep cu litera "A"

Achluophobia = frica de intuneric
Acousticophobia = teama de zgomot
Acrophobia = frica de inaltimi
Agoraphobia = teama de spatii deschise sau locuri aglomerate
Ailurophobia = teama de pisici
Alektorophobia = teama de pui
Alliumphobia = teama de usturoi
Allodoxaphobia = teama de opinii
Altophobia = teama de înălţimi
Amaxophobia = teama de a calatori într-o maşină
Ambulophobia = teama de mers pe jos
Ancraophobia / Anemophobia = teama de vânt
Androphobia = teama de oameni
Anglophobia = teama de Anglia, cultura engleză,etc …
Anthrophobia = teama de flori
Antlophobia = teama de inundaţii
Anuptaphobia = teama de a rămâne singur
Apeirophobia = teama de infinit
Aphenphosmphobia = frica de a fi atins
Apiphobia = teama de albine
Apotemnophobia = teama persoanelor cu amputatii
Arachnophobia = teama de păianjeni
Arithmophobia = frica de numere
Arrhenphobia = teama de oameni
Arsonphobia = teama de foc
Astraphobia / Astrapophobia = teama de tunete şi fulgere
Astrophobia = teama de stele / spaţiu
Ataxophobia = teama de dezordine, haos
Atelophobia = teama de imperfecţiune
Athazagoraphobia = frica de a fi uitat sau ignorat
Atychiphobia = teama de eşec
Aurophobia = teama de aur
Automatonophobia = fica de manechine de ventriloc, creaturi animatronice, statui de ceară
Automysophobia = frica de a fi murdar
Autophobia = frica de a fi singur
Aviophobia / Aviatophobia = frica de zbor

 
Si iata si un domn care se lauda ca-l poate vineca pe vecinul meu:
http://www.youtube.com/watch?v=bmDHPAwkTX8

Srpska mioritza ...

Cu toate ca au formule de politete neintalnite in spatiul "Carpato-Danubiano-Pontic", in ciuda faptului ca, stapaniti totusi de o xenofobie aproape viscerala, stiu sa fie gazde minunate si prieteni de nadejde, sarbii sunt in esenta niste neciopliti.

Pentru mine, obisnuit sa bat Romania in lung si in lat si care m-am lovit de forme spectaculoase ale proastei cresteri romanesti, diferenta dintre mitocania mioritica si grobianismul sarbesc, pare inca prapastie de netrecut. Cred ca cel putin zece ani le va trebui sarbilor ca se treaca de la comportamentul necivilizat de pe sosele sau mijloacele de transport in comun (doamnele care au mers cu autobuzul prin Beograd stiu ce zic), la mitocania tipic romaneasca (pe care o simt ca un pas inainte spre civilizatia occidentala). 

Da de unde, veti zice, mitocania e inradacinata in codul genetic al sarbilor si romanilor deopotriva, lucrurile astea nu se schimba! Probabil ca aveti dreptate, dar trebuie sa va amintesc ca cei mai faimosi barbari ai nordului Europei au urmasi cuminti pe la Copenhaga.

Si oricum vecinii nostri de la sud-vest au potential. Pot invata! Au dovedit asta.

Au invatat mai intai toleranta (autostrada lor se numea : "Bratstvo i jedinstvo" adica Fratie si unitate), au invatat mecanismele hegemoniei (ora exacta se dadea la Beograd pentru albanezul din Pristina ca si pentru slovenul din Nova Gorica deopotriva), apoi au reeditat dosarele urii (ultimele masacre etnice sau religioase din Europa), iar acum invata resemnarea.

Insa nu resemnarea mioritica, ci resemnarea lui King Kong de pe Empire State Building cand realizeaza ca mitralierele biplanelor l-au ciuruit si nu mai poate sa se tina de antena radio ("Un fleac, m-au ciuruit!). Resemnarea bestiei ranite mortal care intelege ca mai are doar cateva secunde ca sa se impace cu lumea inainte sa inchida ochii pentru totdeauna.

Sau resemnarea taximetristului cu sase pachete goale de "Best" pe bordul Citroenului murdar care in dreptul cladirii fostului guvern al Yugoslaviei imi spune aratandu-mi o cladire enorma din Novi Beograd : "Aici era guvernul unei tari mari si puternice, acum e ceva minister." "Ce minister?" intreb. “Ministarstvo nista!” – ministerul nimicului. Acum guvernul e pe partea cealalta, peste pod … dar nu prea e guvern… nu prea e nimic”.

Dealtfel se prea poate ca miorita sarbeasca sa aiba miros de sange de baci vrancean si ungurean ucisi inainte de caderea serii, in timp ce oita preferata a baciului sarb statea "de sase". Se poate ca dialogul dintre baciul sarb si miorita lui, sa se rezume la niste ordine scurte, dupa care oierul, taras pe burta cu cutitul in dinti, se indreapta spre tabara adversarilor. Iar pe inserat, dupa ce isi va fi spalat cutitul de sangele vrajmasilor, se poate ca oierului sarb sa-i treaca prin cap sa o puna pe miorita la protap, la foc mic, ca sa sarbatoreasca victoria.

http://www.trilulilu.ro/damavideo/d46db0ad1b2a93

P.S. Mare atentie la melodia din fundalul clipului ...

Rapova City

Probabil ca va sunt familiare casele razlete, mici, murdare, fara garduri de la marginea satelor de prin Ardeal sau Banat ... adica "tigania".

De fapt ele sunt singurele ghetouri ramase in picioare in Europa, ghetourile tiganesti de la noi. Cineva imi sugera ca ar fi asemanatoare celebrelor "slums" din Mumbai sau "favelas" din Rio de Janeiro dar a trebuit sa-l contrazic: acelea sunt cartierele sarace dezvoltate salbatic, aleator la maginea marelor orase, datorate saraciei urbane iar acestea sunt rezultatul segregatiei aplicate tiganilor de peste o suta de ani.

Casele tiganesti de la marginea satelor au aparut ca urmare a interdictiei tiganilor de a se stabili in sat. Cele cateva familii tiganesti stabilite la marginea satului, interactionau minimal cu comunitatea: prestau munci ziliere prin gospodariile "pauarilor" si ocazional curatau cate o hazna sau un grajd prin vecini. Daca iti murea un animal, nu trebuia decat sa chemi tiganii sa vina sa ti-l ia din batatura. Cand mai faceam o boacana, una din amenintarile "clasice" ale copilariei era: "Daca nu esti cuminte, chem tiganii sa vina sa te ia"!

Copil fiind imi imaginam cum tiganii de la marginea Lenauheimului fierbeau cadavrele gainilor moarte pe care le luasera din curtea bunicilor mei (se imbolnavisera si timp de vre-o trei zile au murit aproape jumatate) si apoi se ospatau din supa aceea ce mai continea si pisica vecinei de peste drum (calcata de tractor) si iedul fatat mort de celebra "capra a vecinului" de la coltul strazii.

Mi-e teama ca in unele cazuri realitatea nu era prea departe de imaginatie ...

In Jimbolia, acest ghetou are si un nume: Rapova. Asa se numeste si strada, care intre timp are si un trotuar pietruit, casele au curti, garduri si, in afara de faptul ca este izolata, nu mai aminteste cu nimic de perioada in care tiganii tolerati la marginea urbei, aveau doar un traseu bine stabilit pe care puteau sa se deplaseze prin oras (anumite strazi ce duceau spre centru sau spre cea mai apropiata pravalie). In copilarie nu am calcat niciodata pe acolo ... de frica. "Rapova City" era teritoriu tabu.

Cu timpul, mai ales in perioada postcomunista, tiganii mai avuti, s-a mutat in oras, si-au cumparat case pe care le-au decorat cu prostul gust specific, au tot felul de ocupatii si, teoretic, se bucura de toate drepturile cetatenesti, garantate constitutional (bineinteles si de libertatea de miscare). De mult nu mai functioneza legile segregatiei rasiale asa ca tigani poti gasi acum peste tot prin Jimbolia. Unii si-au pastrat obiceiurile din satra-ghetou, sunt galagiosi, murdari si neplacuti iar altii (din pacate prea putini) sunt oameni respectabili, apreciati de comunitate.

Mi-am amintit de Rapova zilele trecute cand strabateam un sat maricel din judetul Bihor, cu populatie majoritar maghiara. La marginea satului imi sare in ochi micul cartier tiganesc: 17 sau 18 case, aproape identice (probabil cu doua camere, cu doua ferestre spre strada, cu acoperis din prefabricate, cu WC-uri micute la cativa metri in spate), aliniate pe doua randuri dar fara garduri si curti, printre care se jucau o droaie de copii galagiosi. De fapt singurul lucru care le deosebeste este culoarea: unele sunt portocalii si altele verde deschis.

Iata tiganii, obisnuiti cu "tigania" insalubra, mutati in case noi, curate etc. O initiativa laudabila, nu?!

Nu prea cred ...

Spuneti asta celorlalti sateni care ar fi vrut, probabil, ca banii comunitatii sa fie cheltuiti pe canalizare.

Dar mai ales spuneti asta puradelului (dintre cei putini trimisi sa invete carte) care trebuie sa raspunda intrebarilor colegilor de la scoala: "Tu in ce casa stai: din aia verde sau din aia portocalie?".

Dupa o astfel de intrebare eu nu as mai fi calcat niciodata in scoala si m-as fi apucat de a doua zi de furat.

P.S.

Prin alte locuri e mai rau:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5961661-cele-11-porunci-ale-maghiarilor-din-sancraieni-catre-tigani-lege-cainii-faca-gospodarie-inregistreze-caii-nu-mai-fure-adune-lemne.htm

1 Aprilie

In legatura cu ultima mea postare trebuie sa mentionez ca orice asemanare cu persoane, fapte, locuri sau intamplari reale este accidentala si neintentionata ... pe parcursul zilei de 1 Aprilie.

Ma bucur ca unii dintre voi chiar au cautat pe Google cine este Dragan Milovanovici zis "Kunta". Deoarece personajul e pur fictiv, trebuie sa va multumiti cu fotbalistul de la FK Borac Čačak, care sper din tot sufletul ca este bine si sanatos.

Va urez un Paste fericit!

Cosmin Motisan

P.S. promit ca de acum voi insemna intr-un anume fel toate posturile pur fictive ca cel de ieri. In afara de acela, doar cel cu "Ziua Mondiala a Rinichiului" se mai poate incadra in aceasta categorie, cu toate ca ambele contin personaje schitate din realitate.

http://www.museumofhoaxes.com/hoax/aprilfool/

Pile

Mic, indesat, cu parul valvoi si cu ochelari vesnic unsurosi si opaci, Pile (Puiu - in limba sarba) era un individ destul de cunoscut prin Timisoara. Nascut in Beograd, avea afaceri in oras de vreo cinicisprezece ani: facuse comert cu haine vechi din Suedia apoi un chiosc cu pleskavita in Complex (cea mai buna Pleskavita Gurmaneasca de aici pana la Pancevo) care a fost transformat mai tarziu in fast food. Dupa ce Sanepidul a pus lacatul pe pravalia din Complex (din motive cat se poate de intemeiate) isi deschide un restaurant cu specific sarbesc in bucataria caruia se lauda ca gateste "un bucatar de acasa", adus cu mari sacrificii de la Beograd.

In afara de restaurant, toti cei ce l-am cunoscut, am banuit ca mai facea bani cu ceva, dar Pile nu ne lasa intrevedem nimic. "Mai am cate ceva pe acasa" spunea, si cu asta explicatiile sale despre averea din care au rasarit: vila din Dumbravita, casa de vacanta de la Valiug, Porsche-ul Cayenne si terenul de tenis din Sag (unde nu jucau decat prietenii, pe baza de invitatie), se cam terminau.
M-am gandit ca omul vrea sa ramana in anonimat, e discret si linistit: calitatii pe care nu le intalnesti des pe la oamenii de afaceri locali, cu atat mai putin sarbi.

Ieri seara cand cadavrul sau a fost pescuit din Bega de catre detinutii care lucreaza la montarea dalelor de pe malul stang al canalului, din gaura din frunte ii curgea apa, si asta deoarece ii lipsea o parte din creier si din osul occipital. Politia, care se ocupa de caz, nu spune nimic, dar pentru toti a fost clar ca e vorba de un asasinat in stil mafiot.

Cum urbea noastra este ahtiata dupa barfe, au aparut si tot felul de versiuni: ca avea datorii la camatarii sarbi, ca era un fost membru al clanului din Zemun, ca ar fi avut relatii cu mafia sarbeasca din Stocholm si ca afacerea lui cu haine vechi din Suedia nu era decat un cover-up ieftin. Ba, dimpotriva, ca e fost membru al Drzavna Bezbednost si ca ramasitele bandei din Zemun l-ar fi lichidat ...

O sumedenie de prostii.

Ciudat este si faptul ca nimeni nu l-a vazut calatorind in afara granitelor, ca nimeni nu i-a vazut vreodata pasaportul, ca nu avea sotie, copii, rude in Serbia sau altundeva. Nimeni nu-si aminteste sa-l fi auzit spunand ca pleaca in concediu in strainatate si dealtfel nici "acasa" nu poate spune nimeni concret ca l-a vazut plecand, doar presupuneri. Singura persoana despre care Pile afirma ca-l iubeste neconditionat era mama lui care "e acasa ... are saptezeci si doi de ani, si e sanatoasa tun" ... Doar ca nimeni nu-si aminteste sa-l fi auzit pe Pile spunand ca a fost sau are de gand sa mearga sa o viziteze.

Dragan, cel mai bun prieten al sau, se imbatase aseara de necaz si plangea in restaurantul din Unirii. Mi-a spus printre lacrimi ca numele adevarat al lui Pile era tot Dragan, Dragan Milovanovici si ca tizul sau se folosise si in acte de un alt nume "de parca ii era rusine cu numele lui ortodox". Cand la televizorul din restaurant poza lui Pile apare la stirile, Dragan insfaca sticla de vin muntenegrean rosu (Vranac), pe jumatate plina, de pe masa si o arunca spre ecranul cocotat pe suportul de perete.

Ajung acasa si bag pe Google ... Dragan Milovanovici zis "Kunta", cautat pentru crime de razboi in Croatia si condamnat, in contumacie, la 12 ani de inchisoare de catre Tribunalul de la Haga.

Apoi imi amintesc un cantecel pe care il canta cand se imbata:

"Slobodane, Slobodane sali nam salate,
Bice mesa, bice mesa klatcemo hrvate"

(Slobodane, Slobodane trimite-ne salate,
Va fi carne, va fi carne, vom macelari croati)

R.I.P Pile ... sau cu te vei fi numit ...




http://www.search.com/reference/War_criminals

Die Ruinenwerttheorie

Nazistii germani au fost intotdeauna obsedati de misiunea lor istorica, Reichul ar fi trebuit sa dureze trei mii de ani, purificarea rasei ariene trebuia sa fie definitiva iar stapanirea lumii de catre rasa superioara trebuia sa inceapa neintarziat.

E putin ciudat ca, in timp ce lucra la modificarea proiectului pentru Olympiastadion din Berlin, talentatul dealtfel, Prim Arhitect al Reichului, Albert Speer, publica "Die Ruinenwerttheorie" - Teoria valorii ruinelor -. Conform acestei teorii, cladirile trebuie proiectate in asa fel incat sa lase in urma ruine estetice, aceste ruine trebuiau sa ramana placute privirii timp undelungat dupa prabusirea cladirii, fara nici un fel de interventie. S-a teoretizat faptul ca o cladire din beton nu va rezista prea mult trecerii timpului si ca doar cladirile din piatra pot lasa in urma ruine frumoase aidoma celor din Roma, Atena sau Cairo. Dea aceea tot ceea ce comanda Hitler, arhitectul sau executa din granit sau marmura.

Bineinteles ca aici se simte obsesia nazistilor, si al lui Hitler in special, pentru Roma antica iar in ceea ce-l priveste pe Speer, influenta lui Gottfried Semper - arhitectul frumoasei "Semperoper" din Dresda - si a conceptiei lui despre materialele de constructie naturale: granitul si marmura; mult superioare otelului si betonului armat, materiale moderne la acea data.

Bine, bine dar ... Care ruine?! De ce ruine?!

Imperiul de trei mi de ani va lasa ruine?! Estetice?! Oare nu credea Albert Speer in continuitatea Reichului pe parcursul a cel putin trei milenii? Intradevar, Speer, condamnat in procesul de la Nuremberg la 20 de ani de inchiosare, se pare ca nu era cel mai fervent nazist din elita conducatoare.

Una din cele mai importante lucrari ale lui Speer: "Reichsparteitagsgelände" din Nuremberg, locul unde s-au tinut congresele anuale ale Partidului National-Socialist (intre 1927 si 1938), mai sta si azi in picioare, partial nefolosita. La marginea orasului, cladirile austere cu volume generoase si forme robuste contrasteaza cu ceea ce se poate vedea in Altstadt (Orasul vechi - cetatea medievala, reconstruita fidel dupa bombardamentul aliatilor din 2 ianuarie 1945).

Nu e vorba in intregime de ruine deoarece stadionul "Hitlerjugend" este acum Frankenstadion (complet modernizat pentru Euro 2008) pe care joaca 1FC Nurnberg, iar Grosse Strasse, cu placile ei patrate, din granit, cu latura de 120 de centimetri, este acum un spatiu de parcare pentru Nurnberger Messe (Expozitia din Nuremberg). Insa Luitpoldarena partial si Zeppelinfeld Tribune, in mare masura, (tribuna de unde se tineau cuvantarile) zac in ruine.

Pana la urma, mare parte din cladirile complexului de la Nuremberg au fost executate din mult mai ieftinul beton armat si, din cauza izbucnirii razboiului, nici nu au fost terminate. "Die Ruinenwerttheorie" a trebuit sa se incline in fata pragmatismului.

Ce nu au inteles Albert Speer si nazistii a fost ca Pantheonul era initial pictat in culori vii, colina Capitoliului din Roma era plina de cladiri multicolore, la fel ca si Sfinxul, templele egiptene si chiar marile piramide. Cladirile naziste cu fatadele reci din granit pareau moarte atunci, acum si oricand. Ca ruine, sunt triste si cenusii, aidoma intreagii viziuni a nazistilor despre viitor.

In Nuremberg, in urma nazistilor, au ramas: un stadion, o parcare, cateva ruine si o lipsa acuta de evrei, tigani si homosexuali. Tiganii si homosexualii i-am furnizat noi (vezi unul din posturile mele anterioare) insa evrei nu prea mai avem ca au disparut in pogromurile din Iasi sau Dorohoi (pogromuri inspirate de ce altceva decat de Nürnberger Gesetze -Legile de la Nuremberg).

Pentru incheiere recomand cu caldura filmul: "Triumful vointei" o capodopera a filmografiei de propaganda naziste, o tampenie, realizata magistral de regizoarea favorita a fuhrerului Leni Riefenstahl, si filmat in intregime in Nuremberg cu ocazia Congresului din 1934:

http://www.youtube.com/watch?v=GcFuHGHfYwE&feature=related


Vizionarea, o recomand a fi facuta pe muzica unui tigan, Django Reinhardt:

http://www.youtube.com/watch?v=-iJ7bs4mTUY&feature=related

Uschi

Daca ai sub 75 de metri partati si nu ai nici bucatarie, atunci poti sa-ti afumi clientii chiar si in aseptica Germanie. "Uschi's Bierbar" indeplineste conditiile, deci poti fuma, afuma sau poti fi fumat sau afumat, beat sau treaz in barul cu pricina. Daca clientul vrea la aer, se poate, pe mica terasa din fata, dar "doar pana la ora unsprezece altfel barmanul plateste amenda de saptezeci de euro" imi spune o doamna de la bar, dupa care il trimite pe ultras-ul din spatele tejghelei dupa niste brezel-uri la supermarket si ii ia locul.

"Aa! - zic - Dumneavoastra sunteti Uschi?"

"Da, sigur! imi raspunde cucoana, eu sunt Uschi de vre-o 35 de ani!"

Pentru ca femeia arata mai degraba de 55 de ani, presupun ca madama s-a imbatat, si o las in pace.

"Pe unii nu am mai vrut sa-i servesc ca erau prea beti iar ei m-au amenintat ca o cunosc pe Uschi si ca ea o sa ma dea afara daca nu le dau inca o bere. Altii mi-au spus ca s-au inteles cu Uschi sa le dea de baut pe datorie. Pe mine ma cheama Renate insa mi-se spune Uschi cel putin o data pe saptamana. Asta, aratand spre barmanul tatuat, imi spune asa de cate ori ma enervez pe el. De fapt eu am preluat barul de la Jurgen cu 35 de ani in urma. Jurgen l-a preluat de la altcineva care la randul lui la redeschis dupa ce afacerea lui Uschi a dat faliment. Uschi deschisese o cafenea cu prajituri si ciocolata. Se numea "Uschi's Cafe". A dat faliment in mai putin de un an. Cel de dupa ea a deschis o berarie dar nu i-a schimbat numele … pe el il chema Reinhardt. Dupa cum vezi merge bine pana in ziua de azi." Dau din cap afirmativ uitandu-ma in lungul tejghelei pe care troneaza cam o duzina de pahare.

"Nemtilor trebuie sa dai ceea ce le place, zice Renate. Nemtilor le place berea!"

"Eu cred - spun - ca Uschi nu exista!"

"Ba da! sare barmanul. Are vreo 70 de ani"

"78 mai exact. Se tine bine batrana. Mai vine din cand in cand pe aici", zice Renate.

"E nostalgica!" zic, si imi imaginez o babuta care se uita in jur cand intra in bar si da din cap dezaprobator, gandindu-se probabil la cafeneaua ei care nu a rezistat economiei germane postbelice.

"Da de unde! zice barmanul. Vine sa bea o bere! Intotdeauna Tucher Hefe Weizen … Dunkel ... ca tine!"

http://www.tucher.de/home.html